Mass-media și cultura de masă - comunicare și democrație în noul spațiu public

INTRODUCERE

Argument pentru comunicare într-o societate de masă

În 1967, în „Power, Politics, People”, C. Wright Mills abordează ceea ce numeşte „trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masă”, publicul şi societatea de masă fiind înţelese ca desemnând doi poli opuşi ai stării comunicării şi opiniei. În situaţia socială de public, susţine Mills, există „virtual tot atâţia oameni care exprimă opinii, cât sunt cei care le primesc”. Organizarea comunicărilor publice este de aşa natură încât există posibilitatea imediată de a răspunde la orice opinie exprimată în public. Rezultând dintr-un astfel de schimb, opinia ajunge imediat – dacă este cazul – la o acţiune efectivă contra sistemelor şi agenţilor autorităţilor astfel încât acestea să nu ajungă să domine publicul. Este, spune Mills, o situaţie în care există o reală autonomie a publicului.

În concluzie, primul mod de funcţionare al societăţii este expresia comunităţilor de publicuri al cărei model predominant de comunicare îl formează discuţia şi care dă posibilitatea participării cetăţenilor le dezbaterea publică şi la circulaţia opiniilor (mediile nefăcând altceva decât să anime dezbaterea şi să o lărgească, unind, în discuţie, mai multe publicuri). La polul opus se situează cel de al doilea mod de funcţionare al societăţii circumscris societăţii de masă. În societatea de masă, modul predominant de comunicare este acela al mediilor formale. Consecinţă a birocratizării şi centralizării structurilor de putere, a dezvoltării comunicării de masă, societatea de masă îi transformă pe cetăţeni în receptori pasivi ai opiniilor. „Într-o masă, cei ce emit opinii sunt într-un număr mult mai mic decât cei care le primesc; comunitatea publicurilor devine o colectivitate abstractă de indivizi care primesc mesajele media”. (apud Jean Padioleau, 1981, 165)

Mass-media îşi pierde autonomia în raport cu instituţiile. Publicul devine pentru media o simplă piaţă, cuprinzându-i pe toţi cei expuşi la mesajele lor. El se transformă într-o „masă uniformizată”, pasivă şi manipulată. Deşi recunoaşte că acest tip de societate de masă poate fi adevărat numai în societăţile totalitare, Mills menţionează că însăşi societatea americană posedă anumite caracteristici ale societăţii de masă.

Opinia publică este rezultatul discuţiilor publicurilor primare de cetăţeni care dezbat afaceri publice, şi, deci, expresia unei voinţe generale pe care parlamentele o transpun în legi, dându-i astfel, „forţă instituţională”. Parlamentul, spune Mills, este instituţia de „încoronare a publicurilor primare”. Este o stare a societăţii în care – legitim – puterea se fundează pe discuţia publică şi este limitată şi controlată de aceasta. Cheia relaţiilor guvernării democratice o reprezintă „autonomia, egalitatea şi multiplicitate cercurilor de discuţie” a asociaţiilor şi partidelor.

În democraţia clasică, autoritatea şi justiţia sunt bazate pe opinie şi discuţie liberă. Ele „emană de la societate, concepută ca un mare dispozitiv de discuţie liberă”. (ibidem, 166-167) Cu toate acestea, susţine Mills, democraţia în forma prezentată nu este altceva decât un proiect cvasiutopic, ideal, pe care l-au imaginat gânditorii Epocii Luminilor. Este iluzia conducerii prin participarea tuturor: „Aceste imagini ale democraţiei clasice sunt încă utilizate ca un mijloc de legitimare a puterii în S.U.A. Totuşi, acestea par a fi imagini provenite dintr-o povestire, ele nu corespund deloc cu modelul aproximativ de funcţionare a societăţii”. (ibidem, 167)

Societatea contemporană este „jumătate masă, jumătate public” (Mills utilizează aici termenul de „public” cu o semnificaţie particulară, desemnând mai degrabă, inexistenţa publicului clasic). În consecinţă, spune Mills, în această societate publicul îi reuneşte pe cei care nu au o identitate politică determinată: patronii, agricultorii şi muncitorii. Cu alte cuvinte, publicul include segmentele sociale neorganizate, „non-partizanii într-o lume de interese definite şi partizane”. Astăzi, publicul este alcătuit din „gulere albe” şi „experţii independenţi”. Prima categorie înglobează intelectualii, funcţionarii nesindicalizaţi şi profesiile liberale. „Experţii independenţi” alcătuiesc acea parte de „public” care, deşi este bine informată, nu ia niciodată o poziţie publică tranşantă asupra chestiunilor controversate.

În concluzie, „poziţia luată de public este, de multe ori, un vag politic (numită adesea deschidere de spirit sau spirit deschis), o lipsă de implicare în afacerile publice (numite moderaţie) şi un dezinteres profesional (adesea recunoscut ca toleranţă)” (ibidem, 168).