Motivele de Divorț

Motivele de divorţ de-a lungul istoriei au fost reglementate şi percepute în numeroase moduri, determinate de contextul religios, social şi politic ce a caracterizat fiecare etapă istorică. Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate şi în ceea ce priveşte divorţul având ca rezultat creşterea ratei divorţialităţii mai ales după a două jumătate a anilor 60.

Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate în legislaţia noastră; ele pot fi de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unui dintre soţi sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soţi, este vorba despre boala gravă a unuia dintre soţi. După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ, distingem: concepţia divorţului – sancţiune, concepţia divorţului – remediu, concepţia mixtă a divorţului.

Legiuitorul a reglementat trei sisteme diferenţiate după cum legea enumeră sau nu motivele de divorţ. Ca urmare, temeinicia motivelor de divorţ este lăsată la aprecierea instanţei de judecată care are şi obligaţia de a stabili cauza reală a neînţelegerilor dintre soţi.

O reglementare riguroasă a motivelor de divorţ este atât în interesul celor ce se vor căsători, cât şi al societăţii pentru că redactarea noua menţine sistemul de a nu enumera motivele de divorţ.

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Un cuplu poate fi sortit eşecului, atunci când dorinţele şi idealurile nu pot fi măcar într-o mică parte comune, sau dimpotrivă, atunci când nu există decât "dorinţe" comune, nepermiţându-i celuilalt de a avea idealuri şi dorinţe proprii, sufocându-l şi încercând să-i anihilezi personalitatea, sau altfel spus atunci când există doar cuvântul "noi", fără a mai putea exista în acelaşi timp şi cuvântul "eu".

Divorţul reprezintă însă disoluţia sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieţii soţilor, fie datorită unor motive temeinice, imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, fie, în cazuri excepţionale, datorită dorinţei liber exprimate a ambilor soţi. Din punct de vedere civil, Codul familiei, în art. 38, stabileşte: „Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai e posibilă”.

Astfel din formularea art. 38 alin. 1 C. fam., motivele temeinice de divorţ constituie una dintre condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru desfacerea căsătoriei. Rezultă că în absenţa unor motive temeinice nu se poate discuta despre divorţ. În astfel de condiţii, aceste motive temeinice sunt tocmai elementele de fapt (împrejurările din căsătorie) pe care soţul reclamant le invocă prin acţiunea ce o promovează, iar consecinţa firească a existenţei acestor motive temeinice este

tocmai imposibilitatea continuării căsătoriei .

Fiind vorba de motive temeinice, înseamnă că divorţul se va putea pronunţa numai în cazuri justificate, nu când este vorba de o neînţelegere trecătoare între soţi, ori când traiul mai departe în comun al soţilor mai este posibil.

1.1. Istoricul motivelor de divorţ

Pentru a putea înţelege prezentul este nevoie în primul rând să cunoaştem trecutul, acest lucru oferindu-ne o imagine într-adevăr completă a aspectelor ce doresc a fi cercetate.

Motivele de divorţ de-a lungul istoriei au fost reglementate şi percepute în numeroase moduri, determinate de contextul religios, social şi politic ce a caracterizat fiecare etapă istorică.

În prima legiure civilă a Ţării Româneşti, Codul Caragea se ocupă în parte de căsătorie, divorţ şi motivele de desfacere a acesteia în capitolul XVI.

Motivele sunt expres prevăzute de lege. Divorţul se putea pronunţa când: bărbatul era impotent şi nu putea îndeplini îndatorirea de soţ timp de trei ani; femeia este bolnavă de o boală incurabilă care face imposibil actul sexual; soţii voiesc a se călugări; bărbatul dovedeşte că femeia nu a fost fecioară la încheierea căsătoriei; când niciunul dintre ei nu doreşte continuarea căsătoriei timp de trei ani etc.

În aceeaşi perioadă ca şi în Ţara Românescă, în Moldova apare Codul Calimach care unifică şi el cutumele şi obiceiurile pământului cu cele boiereşti şi bisericeşti. Capitolul a doilea a acestui cod este rezervat „dritului căsătoriei” reglementând tot ce ţine de logodnă, căsătorie şi desfacerea ei.

Motivele de desfacere a căsătoriei sunt enumerate expres, fiind prevăzute cazuri ce pot fi invocate de bărbat (participarea la petreceri cu mâncare şi băutură sau scăldatul împreună cu străini; participarea la spectacole de teatru sau alte petreceri fără consimţământul soţului; avortul sau pruncuciderea săvârşită cu vinovăţie şi altele) şi cele ce pot fi invocate de femeie (depunerea unei plângere de preacurvie împotriva soţiei sale, plângere ce nu a putut fi dovedită; condamnarea soţului pentru o crimă capitală; conspiraţia soţului împotriva vieţii femeii sale; căderea în patima beţiei a soţului), împreună cu despăgubirile materiale la care va fi osândit soţul găsit vinovat .

Intrarea în vigoare a Codului civil român de la 1864 a unificat reglementările privitoare la desfacerea căsătoriei extinzându-le în întregul Regat al României. Codul civil admitea următoarele cauze determinate de divorţ: adulterul , excese şi cruzimi, insulte grave, osândirea la muncă silnică sau recluziune, faptul unui soţ de a atenta la viaţa celuilalt.

Apariţia Codul familiei a însemnat o schimbare radicală în ceea ce priveşte reglementarea motivelor de divorţ. Dacă în legiuirile anterioare a funcţionat sistemul enumerării motivelor de divorţ, Codul familiei a introdus sistemul stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ cu păstrarea însă a enumerării câtorva dintre motivele de divorţ.

În redactarea iniţială a art. 38 din C. fam., se stipula că: „La cererea de divorţ a oricăruia

dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută prin hotărâre judecătorească, dacă, din pricina unor motive

temeinice, continuarea căsătorie nu mai este cu putinţă pentru cel care cere desfacerea ei.