Nerecurgerea la Forță

Introducere

Organizaţiile internaţionale guvernamentale au apărut şi s-au dezvoltat îndeosebi după cel de al doilea război mondial.

Ideea de organizaţie internaţională o găsim exprimată în diverse proiecte urmărind asigurarea păcii, indicându-se şi mijloacele pentru atingerea acestui scop.

Asemenea proiecte încep să fie concepute încă din sec. al XV-lea. Astfel, în Franţa, Pierre Dubois preconizează în lucrarea “De reccuperatione Terrae sancte” (1305) un arbitraj internaţional care să asigure pacea.

Remarcabil este şi proiectul regelui ceh Podiebrad (1462), care recomandă crearea unei organizaţii internaţionale permanente, compusă dintr-un congres, un consiliu şi o curte de justiţie a cărei funcţie principală trebuie să fie rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state.

În sec. al XVIII-lea oamenii politici au formulat proiectele unor forme de organizare internaţională a statelor europene, bazate pe arbitraj. Un proiect cuprinzător pentru asigurarea păcii perpetue în Europa a fost elaborat de abatele de Saint- Pierre. Acest proiect prevedea adoptarea unui tratat fundamental “Marea Alunita” şi crearea unei adunări generale de plenipotenţiari, ale cărei decizii, luate cu votul majorităţii în exercitarea unor funcţii de mediaţiune şi arbitraj, deveneau obligatorii şi erau susceptibile de a fi executate prin forţă.

La rândul lui, filozoful german Leibnitz(1670, 1676 si 1693) a elaborat mai multe proiecte, cu privire la crearea unei federaţii internationale condusă de către papă şi de către împărat.

Lucrarea publicată de I. Kant (1795) cu privire la pacea perpetuă este binecunoscută. Aici sunt formulate o serie de principii şi metode care să stea la baza unei paci perpetue între state, cum ar fi încheierea unui tratat de pace care să înlăture orice cauze de război; condamnarea achiziţiei de teritorii prin moştenire, schimb, cumpărare sau donaţie; preconizarea dispariţiei armatelor permanente şi a serviciului militar obligatoriu; condamnarea politicii de intervenţie “ în constituţia şi guvernul unui alt stat”; comportarea umană în timp de război.

În secolul XX, sub acţiunea factorilor economici, apar preocupări ale statelor de a crea organizaţii internaţionale, corespunzător evoluţiei relaţiilor dintre ele, datorită expansiunii comerţului internaţional, dezvoltării mijloacelor de comunicaţie şi progresului ştiinţei şi tehnicii în general.

Ca urmare au fost înfiinţate Uniunea Internaţională Telegrafică (1865) şi Uniunea Poştală (1874) care se vor dezvolta necontenit, devenind instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite.

Crearea organizaţiilor internaţionale cu caracter universal, care urmăresc cuprinderea tuturor statelor şi domeniilor vieţii internaţionale- cum este Societatea Naţiunilor şi îndeosebi O.N.U.- sau organizaţiilor specializate în variate domenii economice şi sociale, precum şi a organizaţiilor regionale cu caracter general, politic, economic sau social, ilustrează cu prisosinţă dimensiunile deosebite cantitative şi calitative ale fenomenului organizaţiilor internaţionale în lumea contemporană.

Factorii principali ce au determinat acest proces sunt necesitatea de a preveni şi de a elimina războaiele, asigurarea păcii şi securitaţii internaţionale, amplificarea cooperării internaţionale în cele mai variate domenii.

CAPITOLUL I

Evoluţia preocupărilor pe plan internaţional pentru incriminarea războiului de agresiune

Secţiunea I

Idei şi concepţii politico- juridice şi filozofice privind agresiunea şi războiul de agresiune

Evoluţia conţinutului termenului de agresiune

Din punct de vedere istoric, primele încercari de a determina conţinutul noţiunii de agresiune datează din vremea romanilor ( epoca republicii ). Sensurile date de romani acestui termen aveau in vedere actele comise cu violenţă de persoane şi între persoane fizice şi nu se refereau la relaţiile dintre state.

Recunoaşterea calităţii de “stat” altor entităti de către Roma nu a prezentat dificultăţi, atâta timp cât statul roman era, în fapt, o mică cetate.

Când însa Roma a devenit un stat mare, mai ales în perioada imperiului, a apărut impedimentul recunoaşterii altor comunităţi drept state suverane.

Astfel, în concepţia dreptului internaţional al Romei se putea vorbi de un stat suveran în cazul în care legiunile romane, dupa luptă, nu erau învinse, dar nici învingătoare.