Noțiunea de urmă în criminalistică. Prezentare general. Evoluție. Criterii de clasificare

CAPITOLUL I ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Scurt istoric al aparitiei si dezvoltarii cercetarii criminalistice a urmelor

2. Obiectul criminalisticii

3. Metodele criminalisticii

4. Legaturile criminalisticii cu alte stiinte

CAPITOLUL II NOTIUNEA DE URMA A INFRACTIUNII. OPINII IN

LITERATURA DE SPECIALITATE

CAPITOLUL III CLASIFICAREA URMELOR INFRACTIUNII.

CRITERII DE CLASIFICARE

1. Dupa factorul creator de urma

1.1 Urmele create de om

1.2 Urmele create de animale

1.3 Urmele create de vegetale

1.4 Urmele create de obiecte

2. Dupa modul de formare al urmelor

2.1 Urmele de reproducere

2.2 Urmele create din obiecte sau felurite substante

2.3 Urmele produse de incendii si explozii

3. Dupa dimensiuni

3.1 Macrourmele

3.2 Microurmele

3.3 Urmele locale

3.4 Urmele de contur

CAPITOLUL IV IMPORTANTA ACTIVITATII DE CERCETARE A

URMELOR

CONCLUZII

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Scurt istoric al aparitiei si dezvoltarii cercetarii criminalistice a urmelor

Descoperirea infractiunilor, identificarea si tragerea la raspundere penala a celor care nu s-au conformat conduitei impuse prin normele de drept implica, adeseori, realizarea unor multiple si variate activitati.

Gasirea urmelor la locul faptei constituie principala secventa a luptei duse de organele de ordine împotriva crimei. Dupa ce vor fi depistate cu multa atentie acestea vor fi ridicate, cercetate, interpretate si conservate în vederea folosirii lor ca probe în justitie, caci orice delict, indiferent de gravitatea sa este însotit de lasarea unor „urme" la locul savârsirii lui.

Studierea urmelor create prin savârsirea infractiunilor prezinta o mare importanta în anchetarea cauzelor penale, deoarece pe baza totalitatii urmelor lasate de infractor se reuseste adesea sa se elucideze continutul diferitelor episoade ale infractiunii, iar în unele cazuri, chiar tabloul complet al faptei savârsite.

Prin urmele gasite la locul faptei se poate stabili, fie modul în care infractorul a patruns la locul infractiunii, fie procedeele utilizate si succesiunea acestora, instrumentele folosite si daca acesta avea anumite deprinderi în mânuirea lor.

Îmbinând experienta muncii de urmarire pe baza urmelor cu un spirit de observatie suficient de dezvoltat, se poate ajunge la arta de a „citi" urmele. Aceasta arta de a efectua urmarirea pe baza urmelor o poseda nu numai lucratorii organelor de urmarire judiciara, ci si vânatorii, cercetatorii în domeniul stiintelor naturii si cercetasii militari.

Se stie ca toate partile corpului pot lasa urme , fie prin simplul contact, fie prin penetratie, însa dintre toate, amprentele picioarelor sunt considerate ca fiind cele mai importante, urmate de cele ale mâinilor. Dupa toate probabilitatile, amprentele de pasi au fost primele pe care omul le-a observat si studiat.

Despre încercarile de descifrare a urmelor pomenesc si vechile texte religioase ebraice. La fel, grecii antici, cu firea lor iscoditoare, au fost de-a dreptul captivati de aceasta problema.

În timpul Romei Antice apare „Lex Cornelia de falsis” care continea reguli de cercetare a falsurilor. În timpul lui Justinian apar deasemenea mentiuni referitoare la expertiza scrisului. Odata cu dezvoltarea comertului, a relatiilor economice si sociale,apar tot mai multe marturii despre existenta falsurilor. Astfel, în 1370, în Franta, se cerceta un fals, care îl avea în cauza pe sambelanul regelui Carol al V-lea. Tot în Franta, în 1666 „Traité des inscriptions en faux” un tratat despre expertiza grafica scris de Reveneau.

Studiul stiintific al urmelor si utilizarea evidentierii lor în criminalistica au prins contur abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Urmele de pasi au fost studiate mai întâi de medicii legisti, cu mult înaintea crearii laboratoarelor de politie tehnica. Primele studii au început cu amprentele digitale si ale pasilor.