Organizarea și funcționarea autorității judecătorești

1.Terminologie şi noţiuni

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii.

Într-o asemenea viziune, două aspecte bine distincte se conturează şi anume:

a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al cuvântului;

b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permit controlul acestora prin judecători independenţi.

Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această “putere” este exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească, putere jurisdicţională.

În orice societate, între indivizii care o alcătuiesc sau între aceştia şi autorităţile publice se pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în contradictoriu cu cealaltă că legea sau un drept subiectiv al ei au fost încălcate şi, ca urmare, cere restabilirea ordinii juridice tulburate.

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.

Termenul “justiţie” are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al-doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit “a face justiţie” înseamnă a face dreptate .

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct chiar exerciţiul puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.

Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci cânt sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.

Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte, investită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel este cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător la propria cauză, pentru că, obiectiv, nu poţi fi nici independent, nici imparţial. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea neutru şi imparţial.

Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi relitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci cănd drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justitia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale (Werner Bergengruen).

În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun – mai accentuat sau nu – folosirea aceloraşi reguli judecătoreşti. În scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale, de unde şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei potrivit cărora:

“1. Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă.

2. Legea poate conferi fie puterii judiciare fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din rapoartele juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor”.

Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdicţionale împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Constituind abateri de la ordinea socială, litigiile juridice sunt fenomene negative iar una din sarcinile statului este de a contracara producerea unor asemenea încălcări ale legii.

Intervenţia statului este ulterioară producerii actului sau faptului ilegal şi constă în luarea de măsuri, sancţionate prin forţa de constrângere a statului, prin care autorul comportării ilegale este obligat să restabilească situaţia anterioară acelei încălcări sau i se impune o privaţiune de libertate, o diminuare de patrimoniu, etc.