Parlamentul European

INTRODUCERE

Uniunea Europeană dispune de un complex sistem de instituţii şi agenţii specializate, unele cu statut autonom ce îndeplinesc funcţii extrem de diversificate. Majoritatea acestor instituţii sunt coordonate sau răspund în faţa Comisiei Europene şi alături de multe din instituţiile prevăzute în tratat, sunt organisme rar vizibile pentru publicul larg. Deşi primele astfel de structuri au apărut la mijlocul anilor 1970, de abia şi a doua jumătate a anilor 1990 se dezvoltă cu adevărat un sistem de instituţii conexe ale Uniunii Europene.

Prima intenţie a europenilor la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când au decis să uite trecutul şi să unifice Europa, a fost crearea unei Adunări Europene.

Pe de o parte, ideea statului-naţiune devenea oarecum greu de conceput datorită unui conflict ce s-a dovedit a fi cel mai cumplit din toate conflictele europene.

Pe de altă parte, democraţia părea victorioasă asupra unor dictaturi care încălcau drepturile omului. Trebuia aşadar creată Europa democratică, cu alte cuvinte Europa parlamentar constituită.

Partidele aflate la putere, mişcările europene născute încă din perioada interbelică s-au aliat în această privinţă, inclusiv Charles de Gaulle care în cursul numeroaselor sale conferinţe de presă, îşi exprima năzuinţa spre o „confederaţie europeană” şi preciza că „instituţiile europene trebuie să ia naştere din voinţa europenilor, adică dintr-o manifestare democratică, prin vot universal, a cetăţenilor Europei” .

Prevăzută încă de la început ca o viitoare instituţie europeană, impunerea unei aderări parlamentare internaţionale era totuşi dificilă, cel puţin la nivelul Marii Europe, ce se întinde din Suedia până în Italia şi Marea Britanie până în Elveţia. A fost necesar ca acest proiect să se limiteze la formule mai modeste de integrare europeană astfel încât Marea Europă s-a redus la formula valabilă şi astăzi a unui Consiliu al Europei unde Aderarea Parlamentară are doar competenţă consultativă.

A apărut, aşadar, CECO (Comunitatea Europei a Cărbunelui şi Oţelului) 1952, apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) 1957, care comportau o adunare parlamentar cu o comunitate economică simplă redusă iniţial la cărbune-oţel şi apoi extinsă şi la alte sectoare ale economiei.

Acesta fiind de fapt punctul de plecare al unei adunări care în 1962 încununează titlul de „Parlament European”.

Ea avea să cunoască foarte rapid un destin impunător sporindu-şi reprezentativitatea şi devenind astfel prima Adunare Parlamentară Internaţională din istorie aleasă prin vot direct de către cetăţeni.

Toate acestea justifică numele de Parlament European, termen ce va fi folosit în toate actele oficiale ale statelor membre.

Capitolul I. COMPUNEREA ŞI STATUTUL PARLAMENTARILOR

Compoziţia Parlamentului European reprezintă o particularitate.

Spre deosebire de parlamentele naţionale, membrii nu reprezintă în mod egal statele aşa cum este într-o cameră superioară fiecare stat beneficiind de un număr diferit de reprezentanţi. În acelaşi timp, Parlamentul European nu este similar nici camerelor inferioare ale adunărilor parlamentare naţionale pentru că unui parlamentar european nu îi corespunde acelaşi număr de cetăţeni ai Uniunii.

Parlamentul „celor 15” numără 626 membrii repartizaţi astfel: Germania – 99 locuri; Franţa, Italia, Marea Britanie – 87 locuri; Spania – 64 locuri; Olanda – 31 locuri; Belgia, Grecia şi Portugalia – 25 locuri; Irlanda – 15 locuri; Luxemburg – 6 locuri. Pe baza negocierii numărului de locuri acordate fiecărui stat stă criteriul demografic.

Prin tratatul de la Nisa, numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 732. Această modificare (Tratatul de la Amsterdam prevăzuse maxim 700 membrii) s-a făcut ţinând seama de perspectiva integrării în UE a ţărilor candidate la aderare. În acest context, protocolul asupra lărgirii UE adoptat la Nisa a stabilit începând cu 1 ian 2004 şi cu efecte de la începutul legislaturii 2004-2009, un număr mai redus decât cel prezent al reprezentanţilor aleşi în statele care acum fac parte din Uniune (cu excepţia Germaniei şi Luxemburgului).