Personalitatea juridică a Uniunii Europene - evoluție și reglementarea actuală

Scurt istoric privind constituirea Uniunii Europene si evolutia acesteia

Constituirea Comunitătilor Europene

Ideea de unitate europeană. Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului (TCECO) – această idee, a unei Europe Unite, este destul de veche, ea fiind vehiculată în diferite împrejurări istorice Imediat după cel de-al doilea război mondial, primul ministru al Angliei, Winston Churchill, la 19 sep 1946, la Zürich, a afirmat necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei. Apoi, această problemă a făcut obiectul mai multor dezbateri în Liga Natiunilor.

La 5 mai 1949, a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state (Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia), iar ca principale preocupări, probleme din domeniul social si cultural. În plan politic, prima realizare a fost adoptarea si deschiderea spre semnare, la Roma, a Conventiei Europene a Drepturilor Omului – la 4 nov 1950. Pe plan economic, Statele Unite ale Americii, în aceeasi perioadă, a lansat Planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultate economică si socială la sfârsitul războiului (1947).

La 16 mar 1948, a fost înfiintată Organizatia de Cooperare Economică Europeană, ca o organizatie a cărei activitate să poată continua si după ce Planul Marshall si-a epuizat aplicabilitatea si care să promoveze cooperarea europeană.

La 9 mai 1950, la Paris, a fost lansat Planul Schuman, la care au subscris Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Acest plan urmărea:

- plasarea productiei de otel si cărbune sub o înaltă autoritate, în cadrul unei organizatii deschise si altor tări europene;

- luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanti ai guvernelor;

- deciziile vor obliga numai statele care le acceptă.

În baza negocierilor dintre cele sase state membre mentionate, la 18 apr 1951, s-a adoptat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului (TCECO). Tratatul a desfiintat, pentru tările din piata comună a cărbunelui si otelului, următoarele:

- taxele la import si export, ori taxele având echivalent si restrictiile cantitative privind circulatia produselor;

- măsurile si practicile discriminatorii între producători, între cumpărători si consumatori, în special în privinta preturilor si conditiilor de livrare, a tarifelor si conditiilor de transport, precum si măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;

- subsidiile si ajutoarele acordate de către state, ori taxele speciale impuse de state sub orice formă;

- practicile restrictive care urmăresc împărtirea si exploatarea pietei.

Organele CECO. Înalta Autoritate asigura realizarea directivelor TCECO, conform principiilor stabilite. Aceasta era compusă din persoane independente, numite de guverne, avea resurse financiare proprii (realizate din taxe asupra productiei de otel si cărbune) si beneficia de autoritatea necesară pentru a impune obligatii statelor membre si producătorilor, conform dispozitiilor Tratatului.

Comitetul Consultativ (sau Comitetul Special de Ministrii) avea ca scop principal urmărirea actiunii Înaltei Autorităti si a guvernelor. A fost instituită regula consultării si a schimbului de informatii cu această Înaltă Autoritate, care avea posibilitatea initierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le considera necesare. În mod corespunzător, dar numai în anumite cazuri, Comitetul Consultativ avea puterea de interventie în politica ce privea cărbunele si otelul, precum si în situatii de criză, însă aceasta în anumite conditii.

Adunarea Comună era constituită din membrii parlamentelor nationale, numiti de către acestea. Înalta Autoritate era răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului în fata Adunării Comune, împotriva ei putând fi depusă o motiune de cenzură. Curtea de Justitie avea sarcina asigurării respectării legii, a interpretării si aplicării Tratatului si a regulilor elaborate în baza acestuia. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 25 iul 1952, durata de valabilitate a acestuia fiind de 50 de ani.

Alte proiecte de integrare. Comunitatea de Apărare Eurpeană (EDC) a fost stabilită prin tratatul din 27 mai 1952, încheiat între cele sase state membre ale CECO. Obiectivul EDC a fost crearea unei armate europene, care să se plaseze sub controlul unui minister european al apărării, unitătile armate mici putând fi parte integrantă a armatei NATO. În final, Franta nu a ratificat tratatul respectiv si, în consecintă, acesta nu a mai rămas în vigoare.

Prin proiectul de statut a unei Comunităti Politice Europene (EPC, din martie 1953), se urmărea realizarea unei structuri institutionale asemănătoare CECO si EDC, precum si acordarea unui rol important institutiilor independente, elaborarea politicii si coordonarea politicilor externe. Deoarece aduceau atingere unor instrumente de suveranitate natională a tărilor membre, aceste proiecte nu au rezistat.