Personalul administrației publice - statutul funcționarului public (accesul la funcția publică, numirea și promovarea)

Personalul administraţiei publice. Statutul functionarului public (accesul la functia publică, numirea şi promovarea)

1. Personalul din administraţia publică

În mod curent, administraţia publică, în accepţiunea sa de corp profesional, işi realizează activitatea şi sarcinile ce îi revin printr-un personal constituit eterogen, în care funcţionarii publici nu formează decât o parte, într-adevăr numeroasă, dar şi cea mai importantă a acestei categorii.

În acest cadru, funcţia publică apare ca fiind ambivalentă, în sens restrâns, noţiunea este folosită numai pentru a desemna funcţionarii publici şi, în sens larg, folosită în ştiinţa administraţiei pentru a desemna „ansamblul regimurilor juridice aplicabile, în general, personalului din administraţie, sau, pe de altă parte, ansamblul oamenilor care sunt la dispoziţia puterii politice.”

Personalul din administraţia publică cuprinde trei categorii:

a. persoane care îndeplinesc demnităţi publice, ca de exemplu, miniştri, primari, consilieri judeţeni şi locali, care au statut special, stabilit prin lege;

b. funcţionari publici, al căror statut este reglementat prin legea cadru (Legea nr. 188/1999) şi alte acte normative;

c. personal contractual, caruia i se aplică legislaţia muncii( Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 54/2003, cu modificările ulterioare .

În conţinutul noţiunii de personal din administraţia publică, în sens larg, nu sunt cuprinse şi persoanele numite sau alese în funcţie de deminitate publică, ele făcând parte din categoria ”guvernanţi sau deţinători de autoritate politică”. În acest sens, putem reţine că “datorită legăturii sistemului administratiei publice cu sistemul politic, există unele funcţii publice cu caracter politic” (miniştri, secretari de stat, prefecţi, primării). Dintre aceste funcţii unele sunt ocupate de persoane care nu exercită funcţia publică respectivă ca pe o profesie, cum cum sunt prefecţii, ci sunt titularii unei demnităţi publice cu caracter politic şi un regim juridic specific, ca de pildă miniştrii, secretarii de stat şi primarii.

2. Funcţia publică şi funcţionarul public

Potrivit art. 2 al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţia publică este definită ca fiind ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

Această definiţie, după părerea noastră conţine două inexactităţi.

O primă inexactitate se referă la faptul că administraţia publică centrală şi administraţia publică locală realizează “prerogative”.

Or, administraía publică, atât centrală cât şi locală, este o noţiune abstractă, care în fapt nici nu există. Ceea ce există sunt autorităţile care compun administraţia publică.

Acestea realizează prerogative şi nu administraţia publică, ca atare.

În definiţia dată de lege funcţiei publice, se mai arată că realizarea prerogativelor lor de putere publică poate fi făcută şi de autorităţile administrative autonome.

Deci, prerogativele de putere publică sunt realizate de autorităţile administrative autonome, care sunt entităţi statale ce există în fapt, în realitate ele desfăşurând o activitate în diferite domenii şi fiind înfiinţate prin lege organică, în baza căreia au obţinut posibilitatea de a realiza prerogative de putere publică.

După cum se poate constata, definiţia dată de către lege funcţiei publice este, prin ea însăşi, contradictorie.

De altfel, în monitorul oficial al României, Partea I, există o rublică intitulată “Actele organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale”.

După cum se poate observa, organele şi nu administraţia publică emit actele în realizarea prerogativelor care le-au fost acordate prin acte normative.

A doua inexactitate se referă definiţia funcţiei publice. Aceasta este definită ca fiind ansamblul atribuţiilor.

Prin definiţia menţionată se face confuzie între funcţie şi competenţă. Competenţa este ansamblul atribuţiilor, adică al unor drepturi şi obligaţii şi nu funcţia.

Funcţia publică este postul în organigrama unei autorităţi publice, ca de exemplu, funcţia de director, şef de serviciu, contabil şef , secretarul unei unităţi administrativ-teritoriale.

Competenţa este diferită de funcţie. Ea este efectul funcţiei. Deţinătorul funcţiei publice în momentul când a obţinut funcţia, dobândeşte şi o competenţă, un ansamblu de atribuţii, care nu se pot îndeplini daca acea persoană nu ar deţine funcţia publică corespunzătoare.