Proces Decizional

Modulul 1

INFLUENTA SI PUTERE LA INCEPUTUL NOULUI MILENIU

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele elemente care caracterizează dezbaterea actuală asupra Uniunii Europene

Obiectivele modulului:

Realizarea istorică în constructia europeană e incontestabil spectaculoasă, însă o cortină de catifea separă viziunile asupra Europei în apus şi în răsărit. Individul de pe străzile din statele Uniunii Euro¬pene percepe Uniunea Europeană ca ansamblu sufo¬cant de reglementări, directive, rezoluţii, avize, certificate, recoman¬dări, soluţionări, cote care pătrund până în miezul vieţii coti¬diene, provocând decepţie, iritare şi respingere; individul central-european, vede în UE un spaţiu identitar cultural, politic şi economic la care a visat 50 de ani, când răsuflarea îi era blocată de cizma Rusiei bolşevice, un spa¬ţiu de aparte¬nenţă cu atât mai asiduă cu cât i-a fost interzisă.

Atât atitudinea cetăţenilor actuali ai Uniunii, cât şi cea americană atestă în primul rând lipsa unei imagini clare a ceea ce înseamnă „construcţia europeană”. Fenomenul este specific acestui continent. În primul rând acesta e marele act care deosebeşte Europa de restul regiunilor lumii, şi e cauza pentru care se intră într-un spaţiu intelectual ezote¬ric. De câte ori limbajul ştiinţific nu reuşeşte să ofere concepte pre¬cise pentru un obiect controversat, se face apel la metafore. Acesta e şi cazul „integrării europene”, construc¬ţie inedită care nu seamănă cu absolut nici una dintre realităţile politice an¬terioare. UE nu este o confederaţie deoarece entităţile con¬stitutive nu sunt complet autonome; nu e o federaţie propriu-zisă pentru că integrarea politică nu a adus la crearea unui guvern federal. Economia e utilizată ca principal motor al unificării Continentului, după principii care sunt afirmate cel puţin de 50 de ani, dacă nu intuite de secole.

Cunoscând bine dinamica edificării Europei, nu poate trece însă neobservat faptul că rămân în continuare impor¬tante probleme nerezolvate în construcţia europeană, aşa cum sunt politica externă şi de securitate comună, aplicarea cetăţeniei şi întruparea identităţii europene. Dacă pentru eta¬pele deja realizate s-au definit instituţii, politici şi un cadru legislativ operaţional („l’acquis communautaire”), uniunea po¬litică şi cetăţenia europeană rămân marile şantiere ale proce¬sului de integrare europeană.

Europa unită modernă – născută în 1945 – este o idee cu susţinere englezească, dezvoltată somptuos de francezi, cu preţul a nenumărate contradicţii de o parte şi de alta a Canalului. Concepută de Winston Churchill încă din 1946 în discursul său de la Zürich, ea e torpilată politic de Tony Blair după ce fusese torpilată econo¬mic de Thatcher.

Încă de la naştere, Europa se lovea de obstacolul naţi¬unilor, pe care trebuia – şi încă trebuie – să le înfrângă, respectându-le în acelaşi timp pluralismul. Timp de mai bine de un sfert de secol, a făcut ravagii bătălia între federalişti şi naţionalişti. Intrată apoi în hibernare, această luptă surdă rămâne mereu latentă şi se exprimă cel mai mult pe nefericita scenă a politicii externe şi de securitate comune, iar, mai recent, pe cea a respingerii Constituţiei. Geniul lui Jean Monnet a constat în conceperea unui mecanism permi¬ţând să depăşească acest conflict permanent: astfel se născu¬seră Comunităţile create în 1951 şi 1957, cunoscute şi azi prin numele celei de bază care le-a înglobat pe celelalte, sin¬gura cu personalitate juridică: Comunitatea Economică Eu¬ropeană. Fondatorii CEE au legat astfel cadrul confederal şi motorul federator care vor permite Europei să devină cândva ceea ce este.

Actul Unic stabilea în 1986 acest „spaţiu fără frontiere interioare în care e asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor”. Defini¬ţia merge atât de departe încât în realitate – joc al relativităţii – prin ceea ce construiai trebuia să demontezi: dispăreau toate limitările privind circulaţia produselor, a persoanelor, a bunurilor, a oamenilor şi a capitalurilor, stânjenită până atunci de parametri de norme de calitate, monopolul naţional al pieţelor publice, diversita¬tea sistemelor fiscale, reglemen¬tări bancare, paşapoarte şi nenumărate vize. În toate aceste domenii, regulile naţionale au fost înlocuite prin reguli comu¬nitare: muncă uriaşă pentru care serviciile Comisiei Europene calculaseră că e nevoie de peste 300 de directive.

În Anno Europæ 1957 unitatea europeană trezise entuziasmul intelectualilor, al universitarilor şi al oamenilor politici, fără să atingă real¬mente masele de cetăţeni de-abia ieşiţi dintr-un război care exacerbase până la oroare absolută naţionalismele. La mo¬mentul 1986-92, marea piaţă interesa mai întâi factorii de decizie economică – preşedinţi-directori generali, industriaşi, comercianţi, arti¬zani, bancheri, financiari, tehnocraţi – care îşi clădeau proiectele în funcţie de 1 ianuarie 1993 (devenit 1 noiembrie 1993, pentru că obstacolele de orgoliu naţional pri¬vind accep¬tarea Actului Unic au fost surmontate doar în un¬spre¬zece luni).

Primii credeau într-o creştere a profiturilor, popoarele sperau într-o creştere anivelului de trai, pe care experţii o lăsau să se întrevadă: de aici un succes al ceea ce urma să se numească, din „Comunitatea Economică Euro¬peană” – „Uniunea Europeană”; niciodată ea nu a fost mai populară.