Pruncuciderea

INTRODUCERE

Omul reprezintă suprema creatie a lumii, care, prin spiritul său neobosit tinde spre continuă perfectionare. Omul este singura fiintă înzestrată cu o cunoaştere imediată, conştiinţa, pe care fiecare dintre noi o are despre existenţa sa, despre actele sale şi despre lumea exterioară . Omul însuşi are percepţia propriei vieţi, individuale şi sociale, pragmatice şi filozofice. Se vede pe sine creator de valori, de bunuri materiale şi spirituale, de istorie şi astfel este văzut şi de semeni.

Conştiinţa juridică şi socială, dar poate primordial instinctul nativ de supravieţuire, au dus la crearea mecanismelor teoretice, practice, normative sau instituţionale prin care viaţa omului este apărată. Viaţa reprezintă valoarea ce ne-a fost dată, reproductibilă prin însăşi aptitudinea sa imuabilă de a crea alte valori. Apărarea dreptului la viaţă, devenit scop al conflictelor ideologice, recunoscut şi apoi codificat, are o semnificaţie deosebită, mai ales în domeniul juridic şi cu precădere în cel al ştiinţelor penale.

Asigurarea dreptului la viaţă este o condiţie indispensabilă a existenţei fiinţei umane şi, prin aceasta, a întregii comunităţi, ea constituie o preocupare constantă atât a normelor de drept internaţional, cât şi a celor naţionale.

Din cele mai vechi timpuri, legile au ocrotit fiinţa umană, considerând că toţi cei care atentează la viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea ori sănătatea persoanei trebuie sancţionaţi proporţional cu faptele lor.

Dreptul la viaţă este proclamat ca valoare universală şi consemnat în mai multe acte legislative internaţionale la care România este parte: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului etc.

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, e stipulat, printre altele, că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale...”

În contextul promovării acestei valori, protejarea vieţii persoanei apare în calitate de îndatorire internaţională a statului, din care decurge obligaţia legiuitorului autohton ca actele normative naţionale să o apere cu prioritate.

Constituţia României,adoptată la 29 octombrie 2003, statuează şi garantează ocrotirea valorilor universale, totodată fixând inalienabilitatea şi inviolabilitatea dreptului la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a persoanei.

Dreptul la viaţă are caracter absolut, el aparţine fiecărei persoane şi este opozabil tuturor, în sensul că toţi ceilalţi membri ai societăţii sunt ţinuţi să respecte acest drept, adică să se abţină de la orice acţiune sau să îndeplinească orice acţiune pentru a evita orice atingere adusă acestui drept. Nici consimţământul subiectului pasiv de a fi ucis nu înlătură răspunderea făptuitorului, această situaţie fiind incompatibilă cu dreptul la viaţă al persoanei ocrotită de legea penală. În plus, pentru existenţa unei infracţiuni contra vieţii nu interesează dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrână, bolnavă sau sănătoasă.

Sub protecţia legii penale este pusă inclusiv viaţa noului-născut. Creşterea numărului de pruncucideri pune în atenţia organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată necesitatea stabilirii unui regim sancţionator corespunzător periculozităţii sociale a acestui fenomen.

CAPITOLUL I - INFRACTIUNI SĂVÂRSITE CONTRA VIETII SI INTEGRITĂTII CORPORALE A PERSOANEI. NOTIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA INFRACTIUNEA DE PRUNCUCIDERE

1.1. Ocrotirea vietii si integritătii corporale a persoanei prin mijloace de drept penal

Legiuirile penale din toate timpurile si din toate orânduirile sociale au recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infractiunile contra vietii, uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai grave fapte. Încălcarea dreptului de a trăi creează o stare de nesigurantă socială, un dezechilibru, periculos pentru însăsi existenta societătii .

De aceea, este firesc ca astfel de acte de încălcare a legii penale, care vizează relatiile sociale ce ocrotesc viata, bunul cel mai de pret al omului, să stea în atentia întregii colectivităti, si desigur, în primul rând a organelor juridice, cărora le revine sarcina de a actiona împotriva faptelor antisociale în vederea ocrotirii fizice si protectiei juridice a vietii si a principalelor ei suporturi: integritatea corporală si sănătatea persoanei.

Săvârsirea faptelor care periclitează viata constituie, de cele mai multe ori, manifestarea unor indivizi caracterizati prin grave deficiente morale si printr-o agresivitate deosebit de periculoasă, care consideră omul ca pe oricare altă fiintă de care pot dispune, curmându-i chiar viata, prin folosirea brutală a fortei fizice.

Experienta dobândită în activitatea de zi cu zi ne oferă posibilitatea de a constata că în combaterea faptelor antisociale si mai ales a celor îndreptate contra vietii, integritătii corporale si sănătătii, un rol deosebit de important îl au mijloacele juridice, dreptul nostru penal constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime ale cetătenilor, de asigurare a securitătii persoanei.

În această ordine de idei trebuie mentionat faptul că un loc de seamă în politica penală îl ocupă sanctionarea infractorilor. Justa individualizare a pedepsei, implicit, succesul luptei împotriva faptelor antisociale obligă instantele de judecată să examineze cu mare atentie pericolul social al faptei săvârsite si persoana inculpatului.

Din aceste considerente, în solutionarea cauzelor se impune lămurirea tuturor aspectelor legate de continutul concret al infractiunii săvârsite si de împrejurările comiterii ei, pe de o parte, precum si consecintele si scopul urmărit, iar pe de altă parte, examinarea temeinică a persoanei făptuitorului este de natura sa să ajute la stabilirea unor sanctiuni care să corespundă nevoilor de îndreptare a inculpatului .