Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților comerciale declarate în stare de faliment

CAPITOLUL I

PROCEDURA FALIMENTULUİ REGLEMENTATĂ DE CODUL COMERCİAL ROMÂN DE LA 1887

Falimentul rămane o temă generoasă pentru scriitorii de toate genurile, dar pentru falit el constituie o realitate contradictorie. Aşa se face că istoria noastră consemnează în ultimele două secole numeroase falimente, de la cele mărunte, pe care încercă să le stăpânească un proiect de „Regulament asupra bancruţilor” din 1832 până la scandaloasele falimente bancare: 1858 Banca Naţională a Moldovei; 1929 Banca Franco-Română; 1932 Banca Marmorosch, Blank & Co.

Tranziţia de la economia planificată la economia de piaţă a readus în actualitate falimentul.

Pentru prima dată, procedura falimentului a fost reglementată de Codul Comercial Român de la 1887, în Cartea a III a – DESPRE FALIMENT, Titlul I – DESPRE DECLARAŢIUNEA DE FALIMENT ŞI DESPRE EFECTELE SALE, şi definită asftel:

„Comerciantul care a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale este în stare de faliment”(art.695 C.com).

Din definiţia simplă şi clară a textului legii rezultă că procedura falimentului se aplică :

a) Numai persoanelor fizice şi persoanelor juridice a căror calitate de comerciant este determinată conform dispoziţiilor art.7 C.com. şi ale art.1 alin.2 al Legii nr.26/1990: persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste.

b) Numai comercianţilor care se află în incapacitate de plată (insolvenţă)

c) Numai plăţilor care privesc obligaţii comerciale, în sensul de a intra sub incidenţa dispoziţiilor art.3 sau ale art.4 C.com.(„celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul’’).

În legătură cu această condiţie restrictivă, se impune o precizare.

Natura comercială a obligaţiei pe care comerciantul este incapabil să o plătească este doar o condiţie pentru declanşarea procedurii falimentului (art.704 alin.1: „Orice creditor, a cărui creanţă are o cauză comercială, poate să ceară tribunalului competent declaraţia în faliment a debitorului său comerciant, probând încetarea plăţilor”).După pronunţarea sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile art.701 C.com. , pot fi prezentate şi creanţele necomerciale, pentru că această procedură se poate sfârşi prin lichidarea întregului activ al patrimoniului falitului şi scopul legii nu este de a sacrifica creanţele civile sau bugetare favorizându-le pe cele comerciale.

Procedura falimentului este o procedură de executare silită unitară, colectivă şi egalitară pentru că:

- este unică şi simultană pentru toate creanţele care grevează patrimoniul comerciantului aflat în incapacitate de plată;

- reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor tuturor creditorilor acestui comerciant;

- realizează stingerea tuturor creanţelor într-o proporţie directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului falitului.