Răspunderea Politică a Membrilor Guvernului

CAPITOLUL I. Noţiuni introductive

I.1. Scurt istoric

Bazele responsabilităţii ministeriale şi-au făcut întâi apariţia în planul politic din Anglia, dreptul constituţional al acestui stat nominalizând prima acuzare denumită impeachment. Această primă acuzaţie a fost adusă unui ministru al regelui Eduard al III-lea (1327 - 1377). Această acuzaţie a creat un precedent în dreptul englezesc, conducând la mult alte acuzaţii de aceeaşi natură. Camera Comunelor în care tradiţia cerea reprezentarea prin excelenţă comitetelor engleze, o speţă de mare juriu al întregii Anglii, avea dreptul de a porni şi susţine acuzarea miniştrilor înaintea Camerelor Lorzilor, carea apărea în această împrejurare investită cu vechea competenta judecătorească din perioda când funcţiona Magnum Concilium al regatului.

În ceea ce priveşte ideea responsabilităţii ministeriale din România, aceasta a fost reglementata pentru prima dată în Regulamentele Organice din Muntenia(1831) şi Moldova(1832), dar dispoziţiile cuprinse de acestea erau vagi, motiv pentru care nu au fost aplicate niciodată. Ulterior, această idee de responsabilitate a fost reluată în petiţiile revoluţionarilor paşoptişti: “Petiţia Proclamaţiune” din Moldova şi “Proclamaţia de la Izlaz” din Muntenia – “responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţia ce ocupa”.

Convenţia de la Paris din 1858 va ţine seama de aceste deziderate şi, ca atare, ministii sunt obligaţi de a contrasemna acele Domnului. Ei sunt răspunzători de violarea legilor şi de risipă banilor publici, fiind justiţiabili la Curtea de Casaţie după cererea Domnului sau a Adunării.

Prima Constituţie a României, adoptată în 1866, proclama principiul responsabilităţii ministerial în art. 92. Cu toate acestea, în acest articol nu sunt cuprinse şi situaţiile în care ministii trebuiau să răspundă pentru faptele lor şi sancţiunile aplicate în aceste cazuri. Curtea de Casaţie rămânea singura în măsură să decidă gravitatea faptelor miniştrilor şi pedeapsa aplicabilă în fiecare caz.

Regele, Camera Deputaţilor şi Senatul aveau, fiecare în parte, dreptul de a acuza pe miniştri şi de a-i trimite în judecată în fata Înaltei Curţii în Secţiuni unite. Ca o garanţie împotriva eventualelor erori, Constritutia ceerea prin art 101, alin (2), că punerea sub acuzarea să fie dotată cu majoritatea de două treimi a membrilor de faţă.

Cel mai important pas în reglementarea responsabilităţii ministeriale a fost adoptarea Legii asupra responsabilităţii ministeriale la data de 2 mai 1879. Această lege consacra principiul conform căruia toate dispoziţiile legale penale ordinare privind infracţiunile comise de funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor lor sau de particulari se aplicau şi miniştrilor. În afara dispoziţiilor cu caracter penal, această lege cuprindea şi dispoziţii cu referire la răspunderea politică. De asemenea, legea mai dispunea şi faptu ca aceasta răspundere începe odată cu depunerea jurământului şi se sfârşeşte la încetarea din funcţie.

Acest principiu este reglementat şi în Constituţiile din 1923 şi 1938, cu completările aferente.

În literatura de specialitate din perioada interbelică, se considera ca responsabilitatea ministerială poate fi de două feluri: politica şi juridică, aceasta din urmă cu cele două ramuri ale sale, cea penala şi cea civilă. Diferenţa între cele două tipuri principale de responsabilitate consta în faptul că cea politica era consecinţa jocurile politice, fără a se lua în considerare încălcarea legii, pe când cea juridică era consecinţa încălcării legii. Cele mai cunoscute instrumente juridice al responsabilităţii politice erau votul de blam sau retragerea încrederii şi refuzul de a vota un proiecct de lege.

Constituţia României, republicata în 1991, reia reglementările privitoare la principiul resposabilitatii ministerialte în totalitatea lor, reglementări dezvoltate ulterior în Legea nr. 115/1999 a responabilitatii ministeriale, modificată şi republicata

I.2. Definiţia responsabilităţii politice

Responsabilitatea politică, conform art. 109, alin. (1) din Constituţie, priveşte Guvernul, atât în ansamblul său, cât şi în ceea ce priveşte membrii acestuia, care vor răspunde în fata Parlamentului, într-un mod solidar cu ceilalţi miniştri, pentru activitatea organului colegial din care fac parte cât şi pentru actele emise de acesta. Aceasta răspundere se materializează numai în situaţia în care răul a fost înfăptuit şi presupune declanşarea unei proceduri ce are ca finalitate fie o sancţiune sau alta.