Recursul în Interesul Legii

INTRODUCERE

Aşadar cum arată chiar denumirea acestuia şi astfel cum rezultă şi din dispoziţiile legale în materie (art. 329 C. pr. civ.), recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces, ci are ca scop asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legilor substanţiale şi de procedură pe întreg teritoriul ţării.

O astfel de instituţie juridică nu ar fi necesară dacă toate recursurile s-ar judeca de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Într-o asemenea ipoteză, instanţa supremă ar putea realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Reglementările normative în vigoare stabilesc însă şi competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel de a soluţiona recursul, ceea ce creează posibilitatea unor interpretări diferite şi chiar greşite a legilor.

Prin urmare instituţia juridică a recursului în interesul legii are scopul de a asigura în mod unitar, la nivelul întregii ţări, respectarea voinţei legiuitorului exprimată în spiritul şi litera legii.

Consider că natura juridică a recursului în interesul legii nu rezultă numai din dispoziţiile procedurale civile care îl consacră.

În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie ”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.”

Deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanţa supremă îndeplineşte atribuţia constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. De aceea, recursul în interesul legii nu este numai o instituţie procedurală civilă şi penală, dar, în acelaşi timp, este o instituţie care îşi are fundamentul juridic în norma constituţională mai sus menţionată.

Natura constituţională a recursului în interesul legii are două consecinţe importante.

Prima consecinţă se referă la obligaţia legiuitorului de a reglementa în procedura civilă şi penală instrumentul juridic prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi poată îndeplini atributul constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către toate instanţele de judecată. În acest sens, legiuitorul are la dispoziţie două posibilităţi: prima ar fi să reglementeze competenţa exclusivă a instanţei supreme de a soluţiona toate recursurile, iar cea de-a doua, să păstreze procedura reglementată în prezent, a recursului în interesul legii.

Dispoziţia constituţională cuprinsă în art. 126 alin. (3) din Constituţie reprezintă şi o garanţie a legii fundamentale. Dat fiind principiul conformităţii întregului drept cu normele constituţionale, legiuitorul nu poate reglementa competenţa materială a instanţei supreme fără să instituie şi instrumentul procedural prin care aceasta să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti.

Cea de-a doua consecinţă se referă la necesitatea conformităţii deciziilor pronunţate în această procedură cu normele constituţionale. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să se rezume strict la interpretarea legii. Instanţa supremă nu poate completa, modifica sau abroga norme cuprinse în lege. În caz contrar se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat explicit de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece instanţa ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi s-ar manifesta ca o autoritate legiuitoare. Regula conformităţii cu normele constituţionale are în vedere şi celelalte dispoziţii ale Constituţiei.

Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care se soluţionează recursurile în interesul legii, sunt obligatorii şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, fiind aduse la cunoştinţă şi de Ministerul Justiţiei. Interpretarea şi aplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunţă numai în interesul legii, nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat diferit în chestiunea judecată şi nici cu privire la situaţia părţilor din proces. Potrivit dispoziţiilor art. 329 C. pr. civ. , dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Se pune problema dacă deciziile pronunţate de instanţa supremă în această procedură sunt izvoare formale ale dreptului. În mod constant în literatura de specialitate noţiunea de izvor al dreptului este definită ca fiind ”formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat”.

În concluzie, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi izvoare ale dreptului deoarece nu pot conţine norme de drept. De altfel, în sistemul nostru juridic jurisprudenţa nu este izvor formal al dreptului.

Totodată, legea prevede caracterul obligatoriu al acestor decizii. Instanţele trebuie să se conformeze interpretării legii realizate de către instanţa supremă, în caz contrar, o hotărâre pronunţată cu încălcarea soluţiilor stabilite prin deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii, fiind nelegală, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Apreciez ca fiind utilă distincţia realizată în literatura de specialitate între sursele dreptului şi izvoarele dreptului. Obligativitatea stabilită de lege pentru această categorie de decizii ale instanţei supreme nu le oferă calitatea de izvoare de drept, dar ele pot fi considerate o sursă a dreptului. Pentru aceleaşi argumente, tot o sursă a dreptului, iar nu izvoare de drept, sunt şi deciziile Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiile articolului 147 alin. (4) din Constituţie ”sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Un alt aspect pe care îl analizez se referă la momentul de la care deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii produc efecte juridice.

Potrivit dispoziţiilor procedurale ”deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţa instanţelor şi de Ministerul Justiţiei”.

Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că aceste decizii nu pot produce efecte juridice de la pronunţare, iar efectele lor sunt numai pentru viitor.

Publicarea deciziilor pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi comunicarea lor instanţelor de către Ministerul Justiţiei nu pot fi considerate ca momente de la care încep să producă efecte juridice, deoarece legiuitorul nu a prevăzut în mod expres acest lucru şi, mai mult, nici unul dintre procedeele mai sus amintite nu au în prezent în dreptul român valoarea juridică a actului comunicării sau publicării.

Consider că momentul de la care deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii produc efecte juridice este cel al publicării în Monitorul Oficial. Această soluţie este impusă de caracterul general obligatoriu al deciziilor, precum şi de calitatea lor de sursă a dreptului, ceea ce evident le diferenţiază sub aspectul naturii juridice de alte categorii de hotărâri judecătoreşti.