Sancțiunile de drept civil material - nulitatea și inexistența

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL. TEORIA INEXISTENŢEI

1.1.Consideraţii generale

Termenul nulitate derivă de la latinescul nullitas şi fr. nullite şi are în mod obişnuit trei sensuri:

1) lipsă totală de valoare, de talent;

2) persoană fără competenţă;

3) ineficacitatea unui act juridic din cauza absenţei unei condiţii de fond sau de formă .

În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii; de aceea definirea ei, asemeni altor instituţii, a revenit doctrinei. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa este aceea care defineşte nulitatea ca fiind acea sancţiune "care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă ".

Deşi acesta definiţie poate fi reţinută, la o analiză de detaliu observăm că ea circumscrie conţinutul noţiunii de nulitate prin caracteristici negative ("efectele contrarii normelor juridice") şi nu pozitive, afirmative. De altă parte, definiţia reprodusă lasă impresia că în urma sancţiunii nulităţii actul juridic există în continuare, că acesta ar supravieţui, ceea ce evident nu este exact. în adevăr, ceea ce rămâne dintr-un act juridic lovit de nulitate este doar existenţa sa materială (învelişul sau coaja sa), care însă, în contextul analizat, nu ne interesează. întotdeauna desfiinţarea actului juridic - totală sau parţială - va desfiinţa în aceeaşi măsură şi efectele sale. în sfârşit, nu trebuie uitat că vorbim în primul rând de nulitatea actului juridic civil şi numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.

De aceea, ni se pare mai simplu şi mai logic a defini nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar fi existat iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară. Trebuie apoi reţinut că nulitatea are o mare arie de acţiune; ea poate invalida toate actele juridice (acte unilaterale, bi şi multilaterale).

Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil.

1.1.1. Sediul materiei

Codul civil (art. 5, 803, 953 etc.) precum şi alte actenormative cum sunt Decretul nr. 31/1954, C.fam., Legea nr. 18/1991, Legeanr.112/1995 etc. De remarcat că în materie nu există un sediu legislativ propriu-zis(unitar),reglementarea nulităţii fiind dispersată.

1.1.2. Scurt istoric. Concepţii privind nulitatea

În dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu inexistenţa sa; era ca şi cum actul nu ar fi avut fiinţă niciodată:nullum est negotium, nihil actum est. Pentru acea epocă nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei condiţii pentru valabilitatea actului. Ea opera pe deplin drept fără a mai fi nevoie de pronunţarea ei de către instanţă. Această nulitate era numită nulitate civilă.

Mai târziu, în epoca imperiului, dreptul pretorian - care s-a dovedit a fi "vocea vie a dreptului" - pentru a da eficienţă echităţii şi a lipsi de efecte un act care era valabil încheiat după dreptul civil, a introdus excepţiunile -exceptiones- şi restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară). Cu ajutorul lor pretorul roman putea să paralizeze inechităţile care rezultau dintr-o talmudică aplicare a dreptului civil. Astfel prin restitutio in integrum pretorul fără a pronunţa în mod direct nulitatea - deoarece actul deşi încheiat sub imperiul violenţei era totuşi valabil după dreptul civil - restituirea prestaţiilor efectuate echivala de fapt cu o anulare a actului. Aceasta era nulitatea pretoriană care îşi avea izvorul nu în lege ci în afara ei şi care nu opera de plin drept ci numai după ce era pronunţată de către magistrat prin promovarea unei acţiuni în justiţie; altminteri actul era privit ca valabil şi îşi producea toate efectele.

Se observă, aşadar, că "nulităţile contemporane" inclusiv inexistenţa îşi află sorgintea în dreptul roman chiar dacă deosebirile sunt semnificative.

În doctrina civilistă din sec. al XlX-lea era dominantă concepţia nulităţii totale şi iremediabile (quod nullum est, nullum producit effectum) denumită şi concepţia actului-organism deoarece nulitatea actului era comparată cu boala organismului uman; teoria clasică asimila actul cu organismul susceptibil de viaţă, boală, moarte, vindecare etc. Mai târziu s-a trecut la concepţia nulităţii parţiale şi remediabile care proporţionalizează efectele nulităţii în raport cu finalitatea legii şi care, pe cale de consecinţă, înlătură doar efectele contrare legii, celelalte efecte fiind menţinute.

1.1.3.Funcţiile nulităţii

Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă pentru că părţile ştiind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerinţele legii, vor fi diligente să-l încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; de asemenea o funcţie represivă sancţionând încălcarea săvârşită; şi o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată şi, uneori, în măsura prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative.

Nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare şi pe cale de acţiune fie înainte, fie după executare (în acest din urmă caz, în scopul de a obţine restituirea prestaţiilor săvârşite).