Stingerea Obligațiilor

sursa respectiva a raportului: - delict; -contract; -cvasidelict; -cvasicontract;

Atît în trecut cît si în prezent deosebim doua faze de existenta a obligatiilor:

- faza de creanta, faza în cuprinsul careia debitorul datoreaza ceva creditorului, faza în care protagonistii se afla „fata în fata", în asteptarea executarii creantei nascute dar neîndeplinite.

- faza de executie, faza în cursul careia, daca debitorul nu si-a îndeplinit în mod voluntar, sarcinile izvorîte înca din prima faza, creditorul, prin forta de constrîngere a statului, va putea sa-si vada realizata creanta pe seama patrimoniului debitorului sau (si, uneori, chiar asupra persoanei debitorului).

jus actionum.- este puterea de constrîngere recunoscuta creditorului este legata într-o indelebila maniera Stim ca o obligatie se stingea prin pura forta a pricipiului proclamat înca din Epoca Clasica romana. Stingerea de plin drept a obligatiei, tot prin forta unui clasic principiu de drept, elimina orice posibilitate de renastere a sa. Nu la fel stateau lucrurile în privinta obligatiilor stinse pe cale exceptionala, cum ar fi : - printr-un pactum de non petendo (pact remisoriu); - prin efectul prescriptiei extinctive;

- pe calea unei tranzactii (transactio).

O deosebire exisa în procedura comuna, formulara Judicia ordinaria si anume între modurile ipso jure (dejus civile) si cele pretoriene, honorare (per exceptionem) de stingere a raporturilor obligationale.

Indiferent de nuantele lor (in personam sive in rerh), modurile exceptionale, nu au decît calitatea de a paraliza actiunea intentata de catre reclamant.

Sub raportul izvoarelor de drept ale modurilor de stingere a obligatiilor, între acelea exceptionis ope si cele ipso jure se observa diferenta dintre dreptul pretorian, honorar (exceptiile fiind sanctionate prin edicte pretoriene), pe de o parte, si actiunile legii (sanctionate de normele scrise ale legilor adunarilor populare), pe de alta parte.

Pentru a putea tratarea modurilor propriu-zise de stingere a obligatiilor, va trebui sa observam care erau premisele acestor modalitati de stingere în ipoteza în care liberarea debitorului nu se realiza prin plata celor datorate. Esenta cunoasterea acestor consecinte consta în aceia ca romanii ajunsesera sa distinga, între faza de creanta si aceea de executie a unei obligatii.

2.Modurile de stingere a obligatiilor per exceptionem

În literatura de specialitate întîlnim , unele moduri de stingere a obligatiilor în dreptul roman pe cale exceptionala (per exceptionem). În continuare ne vom opri asupta urmatoarelor moduri speciale de stingere a obligatiilor:

- compensatia stricto sensu ; - pactum de non petendo; - tranzactia (transactio);

- prescriptia extinctiva; - ajungerea la termenul extinctiv; - împlinirea conditiei extinctive.

a. Compensatio

Institutia compensatiei este imputatiunea unei datorii si a unei creante, una asupra celeilalte.

Aceasta instiutie de la aparitia ei decade pîna în epoca lui Justinian care o reabiliteaza, cu scopul vadit de-a mai oferi un instrument util de stingere a obligatiilor în cadrul actiunilor reale; în prezent compensatia este folosita cu succes, cu atît mai mult cu cît raporturile reale dintre partile raporturilor obligationale s-au complexificat. Încercam sa vedem ce se urmarea, prin compensatie.

Punerea la dispozitia debitorului a unei exceptii în aparare împotriva reclamantului care are, fata de el, tot o datorie lichida, ajunsa la termen si de aceeasi natura în primul rînd. Însa sa observam ca judexul avea posibilitatea de-a nu tine cont de compensatia ceruta de catre pîrît. El putea sa respinga exceptia invo¬cata pentru un motiv precum acela al existentei unei alte hotarîri judecatoresti care consacrase:

- fie non-existenta vreunei creante ; - fie stingerea fostei creante

Si în al doilea rând, scopul urmarit de parti prin compensatie este acelasi în toate actiunile, fie ele personale sau reale, de drept strict sau de buna-credinta. Daca a fost efectuata din eroare compensatia, pe calea unei condictio indebiti, partea interesata putea cere repetitiunea platii, inclusiv a daunelor-interese, dat fiind ca, prin compensatie se sting si obligatiile accesorii. Tot prin intermediul institusiei compensatie, se stingeau si garantiile creantelor puse în balanta, ceea ce nu era întotdeauna în interesul debitorului. Din acest motiv, debitorul avea alegerea invocarii compensatiei pe cale de exceptie sau, dimpotriva, pastrarea actiunii separate împotriva reclamantului, dupa cum judecatorul nu era tinut de exceptia de compensatiune a pîrîtului din proces.

Era necesara îndeplinirea cumulativa a cîtorva conditii, pentru ca exceptia de compensatie sa poata fi sustinuta în proces si anume:

- în primul rînd, chiar daca, în general, cauza obligatiilor ce urmau a fi compensate nu avea o importanta capitala, nu puteau fi operate; - în al doilea rînd, datorita faptului ca acest mijloc exceptional tinea loc de plata, era necesar, în viziunea unei constitutiuni imperiale, sa existe simili¬tudine, identitate de obiect al datoriilor, întrucît creditorul nu putea fi dezavantajat prin oferirea a unui alt bun decît cel pretins

- în al treilea rînd, compensatia putea fi operata doar cu privire la datoriile ajunse la termen si în limitele exigibilitatii lor, cu exceptia cazurilor în care termenul era unul de gratie, acordat debitorului printr-o sentinta anterioara. - în sfîrsit, în al patrulea rînd, în Codul lui Justinian, este precizata conditia ca debitele compensate ale partilor sa fie personale .