Studiul asupra Metodelor de Interpretare a Dreptului

PARTEA I

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND NOŢIUNEA DREPTULUI

Secţiunea 1

1.1. Sensurile şi etimologia termenului „drept”. Sensul filosofic şi sensul juridic al termenului

Termenul „drept” poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă două realităţi distincte. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Tomas d’Aquino, dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În acest sens prin drept înţelegem de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce i se cuvine. Sensul acesta este prezentat în operele jurisconsulţilor romani, în lucrările lor de bază care amintim: „Instituţiile”, „Digestele”, „Questiones”, „Response”, „Definiţiile”.

Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem, o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.

Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului.

Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.

În situaţiile de mai sus „obiectiv” şi „subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic, după obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră, iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.

În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului „drept”. Astfel sunt LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv.

Sensul cel mai răspândit al termenului „drept” este cel de drept obiectiv. Din această cauză ori de câte ori se foloseşte expresia „drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui directiv.

Dreptul obiectiv privit ca un ansamblu de reguli de conduită este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. Şi dreptul obiectiv, la rândul lui poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte, iar pe de altă parte formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.

Există unii autori care înţeleg prin drept nu numai o totalitate de norme ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Ei arată „În acelaşi timp cu substanţa” (şi pentru ai da satisfacţie) dreptul ar apărea deci, prin intermediul tehnicii, nu numai ca un ansamblu de norme, ci şi ca un ansamblu de concepte. Prin semnificaţia pe care conceptele o au, dreptul, privind nu în scopurile care îl comandă, ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa cu alte cuvinte, într-un fel specific cu o construcţie logică.

Mai amintim că pentru o denumire totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat ţi se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de „drept pozitiv”.