Traumatologia mecanică

CAPITOLUL I

Parte generală de traumatologie mecanică

Incercarea omului de a stăpâni natura prin folosirea formelor de energie în diferite scopuri, inclusiv ca mijloc de atac a generat întotdeauna accidental sau intenţionat acţiuni agresive. Agresivitatea, îndreptată nu în ultimul rând şi asupra semenilor, a dus la producerea unor leziuni traumatice de diverse tipuri şi grade.

Prin traumă se înţelege o modificare lezionară sau funcţională produsă în urma acţiunii unei forme de energie exterioară (mecanică, termică, electrică ş.a.).

Din punct de vedere medico-Iegal noţiunea de traumă, potrivită în sens larg cu cea de leziune, urmăreşte: stabilirea unor modificări posttraumatice generatoare de tulburări funcţionale sau deces. Altfel spus, obiectul de studiu al medicinii legale în materie de traumatism se face numai prin definirea şi descrierea leziunilor.

Traumatismele mecanice, ca cea mai frecventă modalitate de producere a unor leziuni posttraumatice în viaţa socială, apar atât accidental cât şi voluntar, ca acte de lietero sau autoagrcsiune.

In societatea modernă frecvenţa traumatismelor mecanice a crescut îngrijorător. Accidentele rutiere foarte frecvente (în ţările dezvoltate a treia cauză a mortalităţii), accidentele de muncă (în pofida unei legislaţii severe privind măsuri de protecţie), căderile accidentale şi actele de violenţă simt tot atâtea cauze ce explică de ce traumatologia mecanică este azi una din preocupările majore ale medicinii în general şi a medicinii legale în mod special. Leziunile traumatice au o abordare diferită în funcţie de profesiunea celui care le analizează. Astfel clinicianul este interesat de aplicarea celei mai variate terapii, medicul legist va interpreta leziunile prin prisma consecinţelor judiciare, oferind în ultimă fază organului de justiţie elemente necesare încadrării juridice a faptei.

Incă de la primele acţiuni, de la primele momente ale cercetării condiţiilor ilicite ele unui fapt cu consecinţe ce produc leziuni traumatice, medicina legală este

1.1. Reacţii generale posttraumatice ale organismului. Şocul traumatic

Agenţii traumatici de orice natură determină, pe lângă modificările locale specifice, o serie de reacţii generale ale organismului caracterizând starea de şoc. Simptomatologia şocului aparţine traumatologiei clinice. Şocul se caracterizează prin fenomene nervoase şi hemodinamice. Fenomenele nervoase sunt de natură vegetativă, algică şi psihică. Cele hemodinamice, a căror intensitate este variabilă se datorează hemoragiei şi colapsului. Glandele endocrine reacţionează şi ele la traume, în special suprarenalele a căror reacţie îl reprezintă excesul de catecolamine.

In abordările actuale şocul este considerat ca fiind o reacţie a organismului la alterarea echilibrului său cu mediu, având ca urmare declanşarea unor mecanisme de adaptare. Pentru a se constitui şocul traumatic necesită un interval de timp între producerea leziunilor cauzatoare de şoc şi instalarea simptomatologiei clinice care poate duce la moarte. Ca urmare când între producerea traumatismului şi moarte intervalul de timp este scurt nu poate fi vorba de şoc traumatic. Intervalul de timp fiind scurt (minute) nu se pot declanşa mecanismele generatoare stării de şoc traumatic.

Dereglările mari endocrine, umorale şi metabolice ale traumatizaţilor, având drept consecinţă apariţia unor substanţe patologice sau creşterea importantă a unor constituenţi biochimici normali ai sângelui, toate reacţiile biochimice pe care organismul le mobilizează împotnva stresului cauzat de traumatism şi împotriva instalării morţii, se aglomerează într-o perioadă de ordinul orelor .

Răspunsul neurohormonal la orice acţiune stresantă, prin intermediul axei simpatodrenerice, determină creşterea activităţii cardiace, a tensiunii arteriale şi a ritmului respirator.