Biomul - zona costieră a Mării Negre

Prin referire la biomul zonelor costiere m-am gândit sa iau în calcul totalitatea suprafetelor maritime costiere definite de : Marea Azov, Marea Neagra, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Adriatica, Marea Ionica, Marea Tireniana si Marea Mediterana, toate acestea facând parte din bazinul atlantic; un pic mai exemplificat pentru Marea Neagra.

La malul marii, privirea noastra- saturata de diversitatea peisajului terestru se opreste în fata spectacolului oferit de imensele întinderi de apa ce apar desertice, si într-un zbucium permanent. Aici, ochiul este incapabil sa patrunda dincolo de oglinda apei si sa-l puna pe privitor în contact direct cu lumea vegetala si animala, cu procesele ce se petrec în mediul marin, mediul a carei capacitate, ca volum, de a adaposti vietuitoare este de aproape 300 ori mai mare decât cea a mediului terestru.

Doar algele, scoicile si melcii, crabii, uneori câte un peste sau alte organisme aflate în depozitele ce se formeaza pe plaje, mai ales în urma furtunilor, apoi barcile pline cu peste sau ceea ce ,, cade ” la undita, uneori jocul delfinilor ce se apropie de mal sau al pescarusilor, dezvaluie câte ceva din lumea marii, dar nici pe departe nu pot reflecta bogatia si modul de organizare al acesteia.

Doar temerarii cercetatori înarmati cu aparatura adecvata, de la mal sau de la bordul navelor, pot cunoaste si dezvalui ceea ce se afla dincolo de oglinda apei.

Natura tridimensionala a mediului marin, apoi proprietatile fizice si chimice ale apei de mare face ca aici viata sa se dezvolte nu numai pe fundul marii (domeniul bental) – asa cum în mediul terestru viata se desfasoara pe fundul oceanului atmosferic ci si, în toata masa apei (domeniul pelagial).

Principalele domenii de viata pe glob sunt: domeniul terestru, domeniul dulcicol si domeniul marin.

În cadrul domeniului terestru, cea mai mare unitate functionala naturala, cu aspect omogen si formata sub influienta macroclimatului, a tipului de sol si a relatiilor complexe dintre diverse categorii de ecosisteme se numeste biom (ecosistem major, formatiune, complex).

Principalele tipuri de biomi care intra în alcatuirea ecosferei sunt:biomul marin, biomul apelor interioare, tundra, padurile, stepele si pustiurile.

Zona costiera include regiunea ce porneste de la marginea uscatului aflata în contact cu apa marii, catre marginile exterioare ale platformei continentale.

Caracterele ecologice ale mediului marin. Apele marilor si oceanelor ocupa 71% din suprafata Pamântului înconjurând din toate partile continentele care, în totalitatea lor, nu depasesc 29%.Toate marile si oceanele luate împreuna formeaza Oceanul planetar.

Reliful si substratul. În general, tarmul uscatului coboara treptat în mare, formând platforma continentala, a carei latime variaza de la câtiva metri pâna la 1000 km. Platforma continentala se continua cu o panta mai abrupta numita povârnis sau abrupt continental, care coboara pâna la adâncimea de 1500 – 2000 de metri dupa care urmeaza profundalul sau fundul oceanului, situat la aproximativ 6000-11000 m.

Din suprafata totala a pantelor si a povârnisurilor, acoperite de apele marilor si oceanelor, doar 7,1% apartine platformei continentale care este si cea mai abundent populata, iar restul este împartit între abruptul continental (19,2%) si profundal (73,7%), ambele sarace în organisme vii.

Densitatea si vâscozitatea apei marine. Densitatea apei pure la temperatura de 0ºC si la o presiune de o atmosfera este de 775 ori mai mare decât a aerului aflat în aceleasi conditii, avantajând organismele acvatice la plutire. Densitatea materiei vii are valoarea medie de 1,03 apropiata de cea a apei marine superficiale. Vâscozitatea apei este de aproximativ 60 ori mai mare decât a aerului aflat în conditii identice, defavorizând deplasarea animalelor în mediul acvatic. Gradul de densitate si de vâscozitate depinde de concentratia sarurilor minerale solvite în apa marilor.

Transparenta apei difera de la o mare la alta, în functie de numarul microorganismelor, a impuritatilor si de chimismul apei. Apa transparenrta are Marea Sargaselor, prin care se vede pâna la 66,5 m adâncime, ceea ce denota saracia sa în microorganisme planctonice. În general, transparenta apelor marine variaza între 50-60 m. În apropierea continentelor, transparenta este mai mica, oscilând între 45 si 5 m, datorita atât dezvoltarii accentuate a planctonului cât si descompunerii lui, imprimând apelor de lânga tarm o culoare verzuie. Apele din largul oceanelor au o culoare albasta verzuie sau albastruie de diferite intensitati si nuante.

Luminozitatea marilor si oceanelor variaza dupa puritatea, transparenta, adâncimea si chimismul apei. O parte din razele solare sunt reflectate, iar restul patrund în apa pâna la anumite adâncimi. Razele solare patrunse în apa se descompun în cele sapte radiatii componente, care cu adâncimea sunt absorbite selectiv. Cele dintâi absorbite sunt rediatiile rosii care dispar la 30 m adâncime. Între 200 si 1000 m patund numai rediatiile verzi si albastre. De la aproximativ 200 m, sau în apele mai transparente de la 400 m domneste întunericul.

Temperatura apei variaza cu adâncimea si cu latitudinea, în functie de care oceanele prezinta urmatoarea stratificare termica : termosfera, termoclina si stratul profund.

Termosfera sau troposfera marina cuprinde stratul superior de apa supus unui continuu proces de omogenizare termica sub influienta curentilor verticali si a valurilor.