Cartarea și bonitarea solurilor din Orașul Sânnicolau Mare

1. Introducere

Scopul acestei lucrari este obtinerea de informatii privind caracteristicile tehnice si cele de fertilitate pentru a putea determina capacitatea generala actuala de productie a terenurilor pentru diferite plante de cultura, respectiv rezulta folosinte care sa fundamenteze tehnico-stiintific cele mai corespunzatoare masuri practice privind folosirea rationala si de conservare a fondului funciar spre a le pune la dispozitia specialistilor.

Obiectul prezentului studiu il constituie terenurile ce apartin teritoriului cadastra al localitatii Sannicolau Mare, judetul Timis, respeciv, solurile identificate in perimetrul mentionat. Ele sunt studiate in raport cu factorii de mediu care le conditioneaza existenta, impreuna cu acestia formand unitati de teritoriu ecologic omogene (UT sau TEO) cu favorabilitati specifice la diferite utilizari agricole ori silvice si cu cerinte si tehnologii de ameliorare.

Obiectivele:

- Identificatea si cartarea solurilor si terenurilor concretizate prin realizarea hartilor si legendelor unitatilor de sol si teren;

- Caracteristica morfologica, fizica, hidrofizica si chimica a unitatii de sol identificate si delimitate pe harta;

- Bonitarea terenurilor si stabilirea favorabilitatii pentru principalele culturi;

- Evidentierea naturii si intensitatea factorilor limitative;

- Gruparea terenurilor in functie de pretabilitatea la diferite utilizari.

2. Stadiul actual al cunoasterii

a) Conceptul de sol, teren si fertilitate

Evolutia acestui concept oglindeste in mare masura reusitele dar si erorile din dezvoltarea stiintei solului. Astfel pentru omul primitiv solul constituia suprafata ferma a uscatului iar, odata cu aparitia agriculturii, solul a fost considerat “suport pentru plante”

Extinderea studiilor referitoare la nutritia minerala a plantelor a condus la formularea conceptului de “sol” ca mediu poros capabil să asigure apa, aerul si elemente nutritive pentru plante. Aceasta conceptie despre sol, cu toate ca are un caracter restrans si se refera mai mult la nutritia plantelor si mai putin la sol, in sensul strict, a contribuit semnificativ la rezolvarea problemei productiei agricole punand bazele fertilizării minerale a plantelor.

Scoala agrogeologica considera solul ca fiind produs de alterare al rocilor (rugina nobila) imbogatit in materie organica. In conceptia agricultorilor solul era considerat ca fiind “patura humifera supusa lucrarilor agricole”.

Odata cu fundamentarea pedologiei ca stiinta, realizata prin publicarea lucrarii lui V.V. Dokuceaev “Cernoziomul rusesc” in 1883, a fost introdus conceptul de “sol”, care s-a extins la începutul secolului XX. Conform acestui concept solul este considerat un corp natural format sub actiunea indelungata a factorilor pedogenetici (roca, relief, clima, vegetatie), diferentiat in orizonturi cu alcatuire diferita, de regula afanat, cu grosime diferita, deosebindu-se de roca pe care s-a format prin caracteristici specifice, morfologice fizice, chimice si biologice, compozitie si constitutie.

In pedologia romaneasca contemporana N. Florea (1993) defineşte solul ca un corp natural, tridimensional, de material relativ afanat, alcatuit din compusi minerali, organici si organisme vii, aflate in interactiune cu proprietati fizice, chimice diferite de ale materialului parental initial din care s-au format si evoluat in timp, prin procese pedologice si pedogeologice, sub actiunea climei si organismelor, in diferite conditii de relief, fiind capabili de schimb continuu de substanta si energie cu mediul si de asigurare a conditiilor necesare cresterii si dezvoltarii plantelor.

Din aceasta definitie se constata ca “solul” nu este echivalent cu ceea ce se defineste prin sol agricol, iar notiunea de subsol nu este echivalenta cu roca parentala. Solul, definit in sensul folosintei sale, se refera mai mult la modul de utilizare decat la solul ca entitate naturala distincta.