Clasificarea Infracțiunilor Ecologice

1. DATE GENERALE ÎN DOMENIUL DREPTULUI DE MEDIU

Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 defineşte „mediul“ drept „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului“.

Noţiunile de poluare şi deteriorare a mediului ocupă un loc central în cadrul vocabularului juridico-ecologic.

Poluarea este definită ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind să modifice mediul în detrimentul echilibrului ecologic natural şi care afectează atmosfera, apele de suprafaţă ori subterane, mările şi oceanele, solul, vegetaţia, lumea animală şi colectivităţile umane“ (conform Dicţionarului Enciclopedic, vol. V, 2004).

În legislaţia românească actuală, poluarea este definită ca fiind „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, vibraţii, căldură şi/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care pot aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime (Legea nr. 137/1995).

Strategia dezvoltării durabile, adoptată de majoritatea statelor lumii (inclusiv România) ca strategie naţională, implică:

- controlul poluării şi gestiunea raţională a resurselor;

- crearea unui cadru instituţional eficient pentru formularea şi punerea în aplicare a politicilor de mediu;

- promovarea „reînnoirii tehnologice“ în favoarea „tehnologiilor curate“ (ce afectează minimal mediul);

- o utilizare eficace a instrumentelor economice, în scopul furnizării semnalelor de piaţă privind protecţia mediului;

- modificarea tendinţelor de producţie şi consum, în scopul conservării resurselor şi diminuării poluării;

- folosirea unor instrumente şi tehnici de reglementare mai eficiente şi cu costuri mai reduse;

- introducerea strategiilor anticipative şi de evaluare a riscului în formularea şi aplicarea strategiilor de protecţie a mediului.

Obiectul reglementării juridice constituie criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri în sistemul juridic dat. Prin obiectul reglementării juridice se înţelege un grup de relaţii sociale distincte, cu particularităţi proprii. În cazul dreptului mediului, această trăsătură specifică a relaţiilor sociale, care constituie obiectul reglementării juridice, constă în strânsa lor legătură cu prevenirea şi combaterea poluării mediului, păstrarea unui cadru natural favorabil vieţii, precum şi cu sancţionarea faptelor ce pun în pericol calitatea mediului.

Metoda de reglementare reprezintă acel criteriu de formare şi delimitare a ramurilor de drept pe care statul o alege pentru normarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca normele juridice să se separe într-o ramură de drept aparte. În cazul dreptului mediului, acest criteriu se concretizează în faptul că statul intervine în mod direct, conferind un caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniu. Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru subiectele raportului juridic drepturi şi obligaţii care se nasc numai prin efectul legii.

O altă caracteristică a normelor acestei ramuri de drept este aceea că în marea lor majoritate sunt norme tehnice, sancţionate pe cale juridică. În acest sens, normele de mediu pot fi:

- norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelul maxim de poluanţi în mediile receptoare: aer, apă, sol, subsol;

- norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de substanţe poluante emise de o anumită sursă fixă sau mobilă;

- norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc tehnologiile de epurare sau purificare cele mai adecvate depoluării;

- norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui anumit produs, dar şi condiţiile de ambalare, transport sau prezentare.

1.1 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ se defineşte ca fiind „complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care potrivit legii se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii statale, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept“.

În domeniul protecţiei mediului, răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a produs un prejudiciu prin deteriorarea calităţii mediului, cât şi atunci când deşi mediul nu a fost poluat, au fost totuşi săvârşite fapte ilicite, care contravin normelor dreptului mediului. Se poate spune că în dreptul mediului noţiunea de răspundere juridică are un sens mult mai larg, mai cuprinzător, vizând nu numai sancţionarea celor vinovaţi de producerea poluării mediului, dar şi luarea tuturor măsurilor ce conduc la un risc minim de poluare.

2.1 RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ, ca formă a răspunderii administrative, reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice, care prevăd şi sancţionează contravenţiile. Ea joacă un rol deosebit de important din punct de vedere economic, având un pronunţat rol preventiv, inclusiv din perspectiva protecţiei mediului.

În materie ecologică, această formă a răspunderii juridice prezintă o incidenţă ridicată (fiind forma cea mai des întâlnită în legislaţia de mediu) deoarece procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale este destul de rapidă, măsurile dispuse sunt executorii, fără vreo altă formalitate, permiţându-se o intervenţie rapidă pentru prevenirea şi combaterea acelor fapte ce afectează calitatea mediului.