Poluarea Mediului și Conservarea Naturii

INTRODUCERE

Poluarea nu este un fenomen recent şi nici accidental. Începuturile civilizaţiei umane sunt legate de apariţia primelor surse de poluare, care erau însă puţine şi nesemnificative.

Descoperirea şi utilizarea focului de către om şi mai apoi practicarea agriculturii, a constituit începutul acţiunii devastatoare a omului asupra naturii. Aceasta s-a intensificat odată cu apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei tehnologice contemporane, cu consecinţe dezastruoase asupra tuturor componentelor biosferei: modificarea fluxului energetic global, ruperea circuitului substanţelor în natură, reducerea biodiversităţii.

Explozia demografică umană din secolul al XX-lea a accentuat impactul omului asupra naturii. Efectele acesteia, comparabile cu marile catastrofe geologice care au lovit de-a lungul timpului planeta, sunt previzibile: epuizarea rezervelor energetice şi de materii prime, reducerea rezervelor alimentare şi a celor de apă dulce, modificarea calităţii fizico-chimice a aerului, apei şi solului, reducerea diversităţii biocenozelor.

Acţiunea antropică asupra biosferei se manifestă în toate compartimentele acesteia. Dezvoltarea civilizaţiei industriale a amplificat fenomenul de poluare a atmosferei, care a devenit un fenomen global. Este evidentă extinderea rapidă a poluării atmosferei din zonele industrializate spre cele mai îndepărtate regiuni ale planetei, considerate până nu demult nepoluate. Efectele poluanţilor atmosferici se răsfrâng asupra organismelor vegetale şi animale, dar şi asupra ciclurilor biogeochimice şi climatului planetei.

Poluarea solului cu reziduuri agricole şi menajere, dejecţii de animale, fertilizanţi chimici, pesticide şi metale grele modifică structura şi compoziţia solului, productivitatea lui naturală, acţionând astfel asupra tuturor speciilor, populaţiilor şi biocenozelor.

Deversarea diverşilor poluanţi în apele naturale constituie cauza majoră a degradării apelor de suprafaţă şi freatice ale planetei. Indiferent de natura lor (biologică, fizică, chimică), toate aceste substanţe poluante modifică proprietăţile fizico-chimice ale apei ca suport şi mediu de viaţă, perturbă toate comunităţile de hidrobionţi, micşorează productivitatea naturală a apelor şi, nu în cele din urmă, atentează la siguranţa vieţii omului.

O formă relativ recentă de poluare a mediului o reprezintă poluarea nucleară, datorată în special industriei energetice nucleare. Efectele acestui tip de poluare s-au făcut resimţite odată cu efectuarea primei experienţe nucleare în S.U.A., la 16 aprilie 1945, dată care este considerată începutul ere nucleare. Radiaţiile nucleare, indiferent de natura şi originea lor, afectează organismele vegetale şi animale prin două categorii de efecte majore: efecte somatice, care merg de la reducerea speranţei de viaţă şi până la moartea aproape instantanee a individului iradiat, şi efecte genetice, concretizate în mutaţii genetice letale sau subletale, în funcţie de doza de radiaţii, timpul de expunere, radiosensibilitatea organismului.

Impactul antropic major din ultimele două secole a impus necesitatea ocrotirii naturii la nivel local, regional şi global. Instituţii specializate au stabilit la nivel global principiile strategiei mondiale a conservării mediului, direcţiile şi modalităţile concrete de ocrotire şi conservare a naturii. Scopul acestor măsuri este, în final, conservarea biodiversităţii la toate nivelele: genetic, al speciilor şi al ecosistemelor.

Ritmul alarmant de dispariţie a speciilor la nivel planetar a impus inventarierea speciilor, stabilirea cauzelor antropice ale extincţiilor şi încadrarea speciilor în diferite categorii de conservare, în funcţie de gradul de ameninţare cu dispariţia. Au fost întocmite astfel liste roşii ale peciilor ameninţate la nivel global, continental şi la nivelul fiecărei ţări.

Conservarea eficientă a comunităţilor biologice ameninţate se poate realiza prin constituirea de arii protejate la nivel global, regional şi la nivelul fiecărei ţări, prin managementul efectiv al acestor zone, prin implementarea de măsuri de conservare în afara ariilor protejate, cât şi prin restaurarea comunităţilor biologice din habitatele degradate.

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii a stabilit la nivel global şase categorii de arii protejate, în care sunt luate măsuri prioritare de conservare a speciilor şi comunităţilor biologie în funcţie de unicitatea speciilor, pericolul de extincţie şi utilitatea imediată a speciilor pentru om.

România s-a aliniat la aceste cerinţe internaţionale privind protecţia mediului prin constituirea unei reţele naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi prin stabilirea prin lege a zece categorii de arii protejate. Conform Legii 5/2000 suprafaţa ocupată de arii protejate în ţara noastră reprezintă 5,18% din suprafaţa României, din care cea mai mare parte a suprafeţei protejate revine parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

Acţiunea distructivă a omului asupra naturii a luat forme din ce în ce mai diverse, manifestându-se la nivel global. În acest context au fost promovate numeroase legi pentru protejarea mediului şi s-a născut o nouă ramură juridică, dreptul mediului înconjurător, care este fundamentat pe o serie de principii de bază şi de principii decizionale.

Preocuparea pentru legiferarea ocrotirii naturii în România nu este nouă. Cea mai veche astfel de reglementare datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, care constituie primele branişti, similare ariilor protejate actuale. În perioada modernă, ocrotirea naturii devine o preocupare constantă la numeroşi oameni de ştiinţă precum Grigore Antipa, Emil Racoviţă, Ion Borcea, Alexandru Borza. La iniţiativa lor, în 1930, apare prima Lege pentru protecţia monumentelor naturii, se înfiinţează Comisia monumentelor naturii şi ia fiinţă la noi prima arie protejată majoră, Parcul Naţional Retezat.

Actualmente, activitatea de protecţie şi conservare a naturii este direcţionată de Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, Legea 5 / 2000 privind planul de amenajare a teritoriului naţional, Secţiunea a III –a Zone protejate şi de Legea 462 / 2001 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

1. Poluanţii şi circulaţia lor în biosferă

Definirea noţiunii de poluare s-a făcut în diferite moduri, pornind de la faptul că etimologic, a polua înseamnă a murdări, a degrada, a profana. Poluarea poate fi definită ca o modificare defavorabilă mediului natural, care apare parţial sau în totalitate ca urmare a activităţii umane, are efecte directe sau indirecte asupra acestuia, alterând repartiţia fluxului de energie, nivelul de radiaţii, compoziţia fizico-chimică a mediului natural şi abundenţa speciilor. Aceste modificări pot influenţa omul direct sau indirect, prin intermediul produselor agricole, apei şi altelor produse biologice, afectează obiectele fizice, posibilităţile recreative ale omului şi urâţesc natura (Ramade, 1992).

Poluanţii sau substanţele poluante sunt produşi de origine naturală sau artificială care, pătrunzând în diferite compartimente ale biosferei, produc modificări fizico-chimice ale mediului natural, alterează fluxul de energie şi nivelul de radiaţii la nivel global şi influenţează repartiţia şi abundenţa speciilor.

Poluanţii sunt răspândiţi în biosferă prin mecanisme specifice fiecărui mediu de viaţă, sunt încorporaţi în biomasa organismelor vegetale şi animale şi îşi măresc concentraţia în diferite verigi ale lanţurilor trofice printr-un mecanism activ de bioconcentrare.