Achiziții și fuziuni în România

CAPITOLUL I- Definirea noţiunilor de achiziţie şi fuziune

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale lumii financiare a secolului al XX-lea l-a constituit intensa activitate de fuziuni dintre companii, realizată mai ales în urma unor preluări ostile.

Procesul s-a produs mai ales în S.U.A. şi Canada, dar nu a lipsit nici în celelalte ţări dezvoltate, provocând falimentul anumitor companii implicate.

Pentru a înţelege raţiunea şi modul de funcţionare al pieţei de preluări, se porneşte de la premise că acţiunile firmei supuse unui astfel de tratament erau subevaluate pe piaţa. Astfel, compania care le cumpăra era gata să plătească o primă semnificativă peste preţul pieţei, pentru a obţine controlul. Această primă varia între 40-100% peste preţul pieţei. Foarte frecvent achiziţiile au fost finanţate cu sume substanţiale din capital de împrumut. Forma cu cel mai mare grad de risc de obţinere a cestui capital era reprezentată de emisiunea obligaţiunilor riscante, ale căror rate mari ale dobânzii includeau o primă substanţială de risc.

Adesea firmele care au fost ţinta acestor preluări se aflau în ramuri economice ajunse la maturitate şi dispuneau de fluxuri de numerar mari şi stabile. Aceasta a făcut posibilă plata unor dobânzi foarte mari. În plus, noua echipă manageriala proceda la restructurarea firmei preluate prin:

- eficientizarea operaţiilor;

- reducerea investiţiilor;

- vânzarea activelor care nu erau utilizate în activitatea de bază.

Toate aceste modificări erau făcute în scopul rambursării unor datorii enorme, într-o perioadă scurtă de timp.

Noua echipă managerială a înţeles bine că utilizarea capitalului de împrumut aducea un avantaj important în ceea ce priveşte calculul impozitelor. Astfel, cheltuielile finnaciare cu împrumutul şi dobânzile fiind deductibile din profitul brut vor contribui la reducerea cestuia şi, implicit, a valorii impozitului pe profit. Pentru acele companii care au avut success şi au plătit repede datoriile, structura rezultată a capitalului folosea capital de împrumut în proporţie mai mare decât înainte de preluare.

Din punct de vedere tehnic, o fuziune “este o combinaţie care crează o unitate economică din două sau mai multe unităţi independente”, conducerile companiilor participante aprobă acest angajament. O achiziţie presupune acelaşi rezultat, dar condecerea unuia sau mai multora dintre participanţi poate fi ostilă acestei schimbări.

Economiştii clasifică fuziunile în patru categorii:

- orizontale;

- verticale;

- congenerice;

- conglomerate.

O fuziune orizontală are loc atunci când o firmă se combină cu altă firmă fostă concurentă din acelaşi domeniu de activitate. O asemenea fuziune poate fi blocată dacă ea ameninţă concurenţa sau crează prea multă putere pe piaţă, prin legea antitrust. Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale pot reduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor de concurenţă.

O fuziune verticală are loc atunci când o companie achiziţionează un furnizor/ utilizator al produselor sale; de exemplu, un producător de oţel poate achiziţiona o mină de fier sau de cărbune, un producător de petrol poate achiziţiona o companie petrochimică. Efectul acestora se concretizează, de obicei, în creşterea eficienţei economice, deşi uneori pot avea un impact anticoncurenţial.

O fuziune congenerică implică întreprinderi înrudite, dar care nu sunt producători ai aceluiaşi produs ca la fuziunea orizontală) şi nici nu au o relaţie furnizor-cumpărător (ca în fuziunea verticală).