Analiza comparativă SAPARD și PNDR

Capitolul 1

1.1 Politica Agricolă Comună

Necesitatea unei politici agricole comune

Imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial, a fost creat spaţiul european pentru economii încă dominant agricole si care avea ca preopcupare principală, autonomia alimentară. Astfel, PAC a devenit prima axă a construcţiei comunitare ajungând să absoarbă până şi astăzi mai mult de jumătate din bugetul comunităţii.

Deşi obiectivul declarat al PAC a fost conservarea unui sector economic cu trăsături sociale şi instituţionale presupuse distincte, incompatibile cu principiile producţiei industriale şi pieţelor concurenţiale, rezultatul a fost menţinerea unui sector agricol neadaptat structurilor economice obişnuite ale societăţii industriale, care pe lângă faptul că a devenit din ce în ce mai costisitor, a implicat o serie de tensiuni la nivelul pieţelor agricole internaţionale, întrucât limita capacitatea ţărilor din lumea a treia de a-şi exporta mărfurile agricole în Uniunea Europeană.

La sfârşitul secolului XX, principala problemă a PAC consta în faptul că participarea agriculturii la realizarea PIB-ului UE avea o cotă mică, de 1,7%, iar populaţia ocupată în agricultură era în scădere, dar cu toate acestea, cea mai mare parte a bugetului uniunii revenea tot pentru agricultură.

Agricultura este unul dintre cei mai mari utilizatori de teren agricol, îndeplinind un rol multifuncţional şi inovativ ca factor determinant pentru calitatea produselor alimentare, a spaţiului rural şi a mediului.

Cei doi piloni ai Politicii Agricole Comune se referă la politicile de piaţă şi la politicile de dezvoltare rurală şi asigură sprijin pentru un număr mare de ţări din Europa.

Istoric

PAC a fost prima politică elaborată de către Comunitatea Europeană, fiind de fapt chiar „propulsatorul” unificării europene, înainte de a deveni, datoriră costurilor financiare extreme de ridicate, “victima propriului său succes”.

- În 1957 prin Tratatul de la Roma s-au stabilit obiectivele PAC şi anume:

- creşterea productivităţii activităţii din agricultură;

- îmbunătăţirea nivelului de trai şi mărirea veniturilor forţei de muncă implicate în agricultură;

- standardizarea pieţelor agricole;

- garantarea aprovizionării cu produse agroalimentare pe întregul teritoriu al U.E.;

- asigurarea ofertei la preţuri rezonabile pentru consumatori.

- În 1958 la Conferinţa de la Stresa se stabilesc principiile Politicii Agricole Comune:

- Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea produselor repsective la preţuri unice, comunitare

- Preferinţă, din partea ţărilor membre, pentru produsele agricole ale Comunităţii.

- Compensarea pierderilor rezultate din producţia exportată la preţuri inferioare celor practicate pe piaţa internă. Pierderile astfel rezultate se compensau prin intermediul taxelor de restituire, prin care, de fapt, se subvenţiona impulsionarea şi accelerarea exportului;

- Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa externă comunităţii, printr-un sistem complex de măsuri şi instrumente de politică comercială (tarifare şi netarifare) şi restructurarea acesteia prin sporirea gradului de auto-aprovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse reglementărilor;

- Finanţarea acţiunilor de politică agricolă prin intermediul organismelor comunitare specializate, respectiv F.E.O.G.A.

- În 1962 se crează 6 organizaţii commune de piaţă în ceea ce priveşte cerealele, carnea de porc, carnea de pasăre, ouăle, vinul, fructele şi legumele. În acelaşi an a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA)

- În 1968 prin Planul Mansholt s-a propus prima reform PAC care prevedea exploatarea modernă, pe dimensiuni întinse care să consucă spre o economie de piaţă, reducerea la jumătate a populaţiei ocupate din agricultură.

- În 1992 a avut loc reforma propusă de Raz Mac Sharry ce a vizat scăderea progresivă a preţurilor la produsele excedentare (culturi de plante oleaginoase si plante proteice si carne de vită), abandonarea anuală a unei părţi din terenul cultivat, aplicarea unei strategii de dezvoltare rurală care să protejeze mediul înconjurător şi să menţină activitatea rurală.