Analiza diagnostic a activității comerciale la SC PECO Caraș-Severin SA

CAPITOLUL 1

1. ANALIZA DIAGNOSTIC, OBIECTIVE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE

1.1. ANALIZA DIAGNOSTIC CA INSTRUMENT MANAGERIAL ÎN ETAPA DE TRANZIŢIE

Termenul de analiză–diagnostic a fost preluat din medicină, unde semnifică analiza simptomelor şi determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stări anormale (maladii). În domeniul conducerii întreprinderilor, el a primit azi o largă utilizare, sub diferite sensuri şi forme, pe care le vom examina pe scurt în continuare.

În sensul cel mai larg, analiza–diagnostic reprezintă un instrument managerial destinat să procedeze la examinarea unui organism economic, în vederea identificării şi rezolvării problemelor cu care aceasta se confruntă. Analiza – diagnostic constituie astfel un procedeu care ajută conducerea întreprinderii să înţeleagă trecutul şi prezentul şi totodată să determine acţiunile de desfăşurat în viitor.

Cazurile în care apare necesitatea unei analize–diagnostic se pot separa în două mari categorii:

• întreprinderea este în dificultate;

• întreprinderea este sănătoasă, cel puţin aparent.

În prima ipoteză, analiza-diagnostic urmăreşte în principal identificarea disfuncţionalităţilor, a cauzelor lor şi a măsurilor de remediere. În a doua ipoteză, analiza-diagnostic se va orienta prioritar către identificarea posibilităţilor de ameliorare a performanţelor, iar prin aceasta şi către identificarea “devitalizărilor” încă neevidente, dar generatoare a unor disfuncţii manifeste viitoare.

Există diferite tipuri de analiză-diagnostic, dintre care distingem pe cele diferenţiate prin gradul de cuprindere:

• analiza-diagnostic globală (multifuncţională);

• analiza diagnostic parţială (funcţională).

Primele aplicaţii de analiză-diagnostic au avut un caracter parţial, limitându-se la analiza funcţiunii financiare, în principal a probabilităţii de faliment. Mai târziu, sfera de cuprindere a metodelor de analiză-diagnostic s-a extins treptat la celelalte funcţiuni de conducere definite încă de Fayol şi Taylor.

Din punctul de vedere al condiţiilor de desfăşurare în timp a analizei-diagnostic se disting categoriile:

• analiza-diagnostic completă la nivel global sau funcţional;

• analiza diagnostic scurtă sau rapidă, care renunţă la unele explorări de detaliu.

Sub aspectul executantului analizelor-diagnostic se disting:

• analiza-diagnostic executată de consultanţi neutri;

• autodiagnoze.

1.2. CERINŢE PARTICULARE ALE ANALIZEI DIAGNOSTIC ÎN CONDIŢIILE TRANZIŢIEI

Tranziţia de la sistemul economiei de comandă la economia de piaţă presupune şi se realizează prin schimbarea radicală a locului şi funcţiilor fiecărei întreprinderi în general, în funcţionarea mecanismului economic naţional. Această schimbare nu se realizează automat. Ea reprezintă un proces ce debutează cu “dezagregarea” vechiului sistem centralizat de stabilire şi desfăşurare a legăturilor întreprinderii de ceilalţi agenţi economici şi se manifestă printr-o stare de criză de intensităţi diferite a fiecăruia dintre ei. Depăşirea stării de criză, schimbarea radicală a modului de funcţionare a întreprinderii şi desfăşurarea ei, sunt condiţionate de cel puţin cinci factori:

• inerţia structurilor constituite în condiţiile economiei de comandă la nivelul fiecărei întreprinderi, a structurilor materiale (structurii producţiei şi factorilor de producţie, capital fix, resurse umane, capital circulant, etc.) a structurii sistemelor de interese generate de structura relaţiilor de proprietate, a structurilor organizaţional-funcţionale, comportamentale, demersurilor manageriale, etc.;

• structurile generate de natura relaţiilor de proprietate şi caracterul prestabilit (prin plan), atât al dinamicii lor interne, cât şi al relaţiilor lor externe (cu subiecţii furnizori de imput-uri şi cu beneficiarii output-ului);

• amploarea mare – în raport cu noul mediu intern şi extern – a dezechilibrelor în structurile materiale;

• dimensiunile extrem de reduse – în raport cu necesarul resurselor de capital financiar reclamate de efectuarea restructurărilor, în primul rând a celor materiale;

• faptul că mediul de piaţă căruia întreprinderea trebuie să se adapteze este el însuşi un proces complex, aflat abia în curs de desfăşurare, al cărui ritm este condiţionat în mare măsură de chiar ritmul înfrângerii inerţiei structurilor constituite.

Ca urmare a acţiunii acestor factori, a fiecăruia în parte şi a ansamblului lor, rezultă următoarele:

• necesitatea schimbării radicale a structurilor constituite şi modului de funcţionare se manifestă în toate întreprinderile şi priveşte toate componentele structurale ale acestora;

• conţinutul particular, amploarea şi ritmurile – atât cele necesare, cât şi cele posibile – schimbărilor sunt specifice fiecărei întreprinderi, în funcţie de starea şi forţa inerţiei (rigidităţii) fiecăreia din componentele ei structurale;

• indicatorii-“semnal” ce definesc calitatea funcţionării unei firme în condiţii de piaţă (indicatori prin definiţie de natură financiară) sunt puternic distorsionaţi ca urmare a nedesăvârşirii procesului de formare a pieţelor şi mecanismelor, distorsionare amplificată de profunda criză economică ce însoţeşte tranziţia. Drept urmare, aceşti indicatori sunt insuficient de relevanţi pentru determinarea, numai pe baza lor, a stării reale de sănătate şi a gradului real de adecvare a întreprinderii la cerinţele funcţionării ei pe principii de piaţă;

• restructurarea unora din structurile componente ale sistemului numit întreprindere - în primul rând a celor materiale – nu se poate realiza concomitent la toate întreprinderile, atât din lipsa de resurse financiare, cât şi din considerente de ordin social; faptul reclamă stabilirea unei ordini de prioritate de bază, în egală măsură, a unor criterii macroeconomice şi a potenţialului de redresare eficientă a întreprinderilor.

Cele menţionate impun acţiuni de efectuare a analizelor-diagnostic şi metodei de diagnosticare a întreprinderilor într-o economie în tranziţie o serie de particularităţi, respectiv cerinţe, dintre care, cele mai importante sunt:

• diagnosticarea stării de sănătate, respectiv a “potenţialului de viabilitate” trebuie să privească nu numai întreprinderile aflate în “dificultate” (acută şi/sau cronică), ci toate întreprinderile, inclusiv cele care înregistrează profituri de bilanţ, “sănătatea” lor putând fi aparentă;

• obiect al diagnosticării trebuie să fie toate structurile componente de bază ale sistemului-întreprindere, corespunzătoare funcţiilor acesteia; de aici caracterul necesar multicriterial al metodei;

• metoda trebuie să asigure agregarea evaluărilor parţiale, pe fiecare obiect al diagnosticării, în vederea determinării potenţialului de viabilitate sau redresare eficientă al întreprinderii ca întreg;

• în diagnosticarea întreprinderilor – şi în mod deosebit a celor în funcţiune nodală în sistemul industrial – este necesar să se opereze cu aceiaşi tehnică de evaluare şi de agregare a evaluărilor parţiale pentru a se asigura compatibilitatea evaluărilor ca premisă şi bază a opţiunilor în alocarea şi/sau orientarea de către factorii societali ai resurselor (limitate) mobilizabile pentru restructurările materiale (ale producţiei, capitalului fix şi circulant, resurselor umane, etc.), corespunzător obiectivelor politicii structurate, în primul rând industriale.