Analiza economico-financiară în fundamentarea deciziei de creditare - SC Eurocolor SA

Capitolul 1

Cadrul general al activităţii de creditare

Importanţa creditului în economiile de piaţă dezvoltate este atât de mare şi de complex încât se poate spune că a devenit o practică de rutină atât pentru firme cât şi pentru diferite instituţii. Zilnic activităţile economice şi nu numai ele, trec de nenumărate ori prin filtrul operaţiunilor de creditare şi aceasta deoarece creditul este o parte integrantă, deosebit de importantă a mecanismului economiei de piaţă.

Impactul creditului asupra vieţii economico-sociale este în continuă creştere atât la nivelul statelor, al organismelor internaţionale, al firmelor de diferite mărimi, de la cele mici şi mijlocii la cele transnaţionale cât şi la nivelul vieţii cotidiene a cetăţenilor de rând. Explicaţia constă în aceea că în contextul economiei de piaţă, creditul îndeplineşte funcţia de "multiplicator", sistemul creditor mobilizând resursele băneşti disponibile şi dispersate, iar prin punerea la dispoziţia întreprizătorilor se înfăptuieşte activizarea lor, ele devenind o sursă de finanţare a capitalului. Pe de altă parte, funcţia de "multiplicator" se manifestă prin creditul comercial şi de consum, prin aceea că el sporeşte puterea de cumpărare, ceea ce amplifică cererea şi în consecinţă consumul şi producţia. Cel de-al doilea aspect al "multiplicării" şi totodată al amplificării activităţii economice constă în aceea că prin vânzarea pe credit se cumpără timpul în care se desfăşoară producţia, circulaţia şi consumul, ceea ce implică sporirea vitezei de efectuare a tranzacţiilor economice.

În contextul celor prezentate, putem spune că analiza fenomenului de creditare nu poate fi făcută numai prin prisma aspectului circulaţiei monetare, la procesul de vânzare-cumpărare, sau la complexul raporturilor băneşti din societate ci şi prin prisma faptului că procesul de creditare devine treptat parte integrantă în sistemul economiei de piaţă, o componentă de mare însemnătate.

În consecinţă studierea fenomenului de creditare se integrează atât în teoria şi practica microeconomică, cât şi în teoria şi practica (politica) macroeconomică deoarece prin creditare se poate interveni eficient atât în buna funcţionare a firmelor (a agenţilor economici în general) cât si în funcţionarea economiei în ansamblu prin reglarea proporţiilor economice generale.

1.1 Creditul bancar

În economia de piaţă raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor şi multiple în varietatea lor. În aceste condiţii orice clasificare a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi, angajând modalităţi diferite pe termen scurt, mediu şi lung, privind operaţii bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În raporturile de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenţi economici. În continuare mă voi referi doar la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reci¬proce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea ca resurse, iar pe de altă parte, acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiţii.

Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile între bancă şi partener se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi. În operaţiile de credit bancar în sensul raportului bancă-întreprindere principalele tipuri de credite acordate de bănci îmbraca forma:

a.) Avansurile în cont curent sau creditele de casă / de trezorerie.

- Acest tip de credit se întemeiaza pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprin¬derii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. În fapt aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil şi greu de localizat,fara a fi stabilite termene exprese de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite se bazeaza pe existenţa unor depozite compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi.

Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilităţii.

O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici şi nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilită, de regulă, în corelaţie cu dobânda de pe piaţă şi, în mod obişnuit,practicarea unui comision pentru remunerarea băncii.