Analiza relației dintre forța de muncă, productivitatea muncii și salarii

Capitolul I Aspecte generale privind forţa de muncă, productivitatea muncii și salariile

I.1 FORȚA DE MUNCĂ

Întâlnirea cererii cu oferta de muncă se realizează pe piața muncii . Cererea de muncă apare ca ofertă de locuri de muncă, iar oferta de muncă se manifestă ca cerere de locuri de muncă.

Piața muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forței de muncă, al relațiilor specifice acestora, ce au loc înttr-un spațiu economic. Ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilire pe această bază a condițiilor pentru angjarea salariaților, negocierea și fixarea salariilor în funcție de performanțele lucrătorilor, realizarea mobilității salariilor și forței de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Piața muncii prespune negocierea permanentă dintre purtătorii ofertei de muncă și cei ai cererii de muncă sub aspect cantitativ, calitativ și structural. De asemenea ea reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii și niveluri de calificare.

I.1.1 Oferta de muncă

Oferta de muncă include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru alții, adică angajații și cei care caută de lucru.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat și care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea (remunerarea), posesia aptitudinilor fizice și intelectuale necesare pentru o muncă, căutarea susținută a unui loc de muncă, precum și disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă, adică de a presta un serviciu.

Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ în oferta de muncă. Dar anumite persoane pot apărea temporar pe piața muncii, chiar dacă nu le întrunesc.

Oferta este formată din populația aptă de muncă și crește (în majoritatea cazurilor) mai rapid decât cererea de muncă.

Populația aptă de muncă se determină ca diferență între numărul total al populației în vârstă de muncă și numărul populației cuprinse în limitele vârstei de mună, dar incapabilă de muncă.

Dimensiunile ofertei de muncă depind înainte de toate de factorul demografic și se stabilesc prin mai mulți indicatori demografico-economici cum ar fi: populaţia totală, populaţia în vârstă de muncă, populaţia activă (totală sau civilă), populaţia aptă de muncă (resursele de muncă), populaţia ocupată, numărul de salariaţi, populaţia aflată în şomaj, populaţia întreţinută (tinerii în afara vârstei de muncă şi pensionarii).

Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor alternative privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcție de salariu. Curba ofertei de muncă este în fond curba de utilitate a venitului și reflectă relația directă între oferta de muncă și nivelul salariului (Grafic nr. 1).

Grafic nr. 1 Curba (dreapta) ofertei de muncă

Pe piața muncii fiecare persoană are de ales între utilitatea puterii de cumpărare, rezultată din numărul orelor de muncă prestate şi utilitatea timpului liber, timp destinat refacerii forţei de muncă.

Astfel,venitul bănesc rezultat dintr-o oră de muncă suplimentară reprezintă costul unei ore de timp liber (timp la care se renunţă), sau costul oportun al unei ore de timp liber este egal cu utilitatea marginală a puterii de cumpărare rezultată din cţştigul suplimentar. În funcţie de nivelul şi rata de creştere a venitului real, raportul ofertă de muncă-timp liber poate să se modifice în favoarea ofertei de muncă sau în favoarea timpului liber.

Aceste modificări se concretizează în efectul de venit şi efectul de substituţie.

Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci cţnd salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber şi consideră că utilitatea marginală a timpului liber este superiară utilităţii marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar.