Construcția și extinderea Uniunii Europene

1. Precizări introductive

Prin "Comunităţile europene", "Comunitatea europeană" sau "Uniunea europeană" se înţelege, în limbajul comun, sistemul de integrare, iniţial a 6 state din Europa de vest, structurat prin tratatele internaţionale constitutive şi prin normele juridice elaborate de instituţii anume prevăzute în aceste tratate şi în tratatele care le-au modificat de-a lungul timpului.

Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene sunt:

- Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951, de Belgia, Franţa, R.F. a Germaniei, Luxemburg, Italia şi Olanda, tratat prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ;

- cele două Tratatele de la Roma, semnate la 25 martie 1957, de cele şase state semnatare a tratatului de la Paris, prin care se instituie:

a) Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună);

b) Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

Tratatele constitutive au fost continuu perfecţionate şi completate printr-o serie de tratate ulterioare, care au condus la actuala configuraţie a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea Europeană numără 25 ţări membre şi anume: Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria.

Organizarea şi funcţionarea comunităţilor europene sunt dirijate de un impresionant ansamblu de norme juridice care constituie Dreptului comunitar.

Normele dreptului comunitar care reglementează raporturi interumane specifice diverselor domenii ale vieţii economico-sociale formează, aşa-numitul Drept comunitar material sau special, care cuprinde, printre altele: Dreptul comunitar comercial, Dreptul comunitar social, Dreptul comunitar financiar şi fiscal, Dreptul comunitar al transporturilor şi Dreptul comunitar al brevetelor. Există însă şi o ramură a dreptului comunitar, denumită de autorii occidentali Drept comunitar general, cu caracter instituţional. Autorii occidentali consacraţi au căzut de acord că marile părţi ale Dreptului comunitar general sunt: structura instituţională a comunităţilor europene, izvoarele dreptului comunitar, contenciosul şi raporturile între dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre .

1.2. Crearea Comunităţilor Europene

Statele Europei occidentale, în primii ani după cel de al II-lea război mondial, utilizând mai întâi tehnica tradiţională a cooperării interstatale, au creat organizaţii internaţionale de trei categorii: unele având o vocaţie în principal militară, altele cu o vocaţie eminamente economică şi organizaţii de natură preponderent politică.

Cele trei categorii de organizaţii descrise, deşi acopereau principalele domenii ale cooperării internaţionale s-au dovedit în timp insuficiente, nefiind în măsură să dea soluţii satisfăcătoare chestiunilor pe care le punea situaţia geopolitică a Europei, într-un climat de relaţii internaţionale dominate de "războiul rece". Era, deci, nevoie de mijloace mai puternice. În acest context, a fost necesară căutarea unei metode diferite, care să conducă la o adevărată integrare europeană.

De aceea, începând din anul 1950 construcţia europeană se angajează pe calea cu totul nouă a integrării. Meritul îi revine lui Robert Schuman care, în numele Franţei , în Declaraţia făcută la Paris, la 9 mai 1950, a propus să se treacă la un proces original, depăşind cadrul tradiţional al cooperării interguvernamentale, prin acceptarea transferării anumitor atribute ale suveranităţii statale în favoarea unor instituţii comune.

1.2.1 Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO)

În Declaraţia din 9 mai 1950, Robert Schuman propunea "să se plaseze ansamblul producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă şi pentru alte ţări ale Europei".

Prin crearea unei "Înalte Autorităţi comune având sarcina asigurării funcţionării întregului sistem..., compusă din personalităţi independente, desemnate pe o bază paritară, de către guverne" şi ale cărei "decizii sunt executorii" în statele