Contribuția Creditului Public la Finanțarea Deficitului Bugetar în România anilor 90

1. CONŢINUTUL, FORMELE, TRĂSĂTURILE ŞI ROLUL

CREDITULUI PUBLIC

1.1. DEFINIREA ŞI FORMELE DE ANGAJARE A CREDITULUI

PUBLIC

Apariţia termenului de credit public este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea entităţii statale.

În acest sens, pe măsura evoluţiei lor şi sub constrângerea a numeroase necesităţi social-economice, statele şi-au asumat sarcini şi atribuţii din ce în ce mai complexe, ale căror efecte a fost creşterea importantă a resurselor băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini şi atribuţii. În cazul în care veniturile fiscale şi domeniale ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare pe întregul an, pentru finanţarea deficitului rezultat statul recurge la resurse complementare, de forma împrumuturilor pe piaţa internă şi externă. Întrucât uneori deficitul bugetar atinge dimensiuni mari, iar creditul public este totuşi limitat, statul apelează şi la resursele băncii centrale. Aceasta îi asigură împrumutul solicitat punând rotativa în funcţiune, adică emiţând bani fără acoperire.

Ca formă specifică a creditului, creditul public este expresia ansamblului operaţiilor prin care statul îşi procură o parte din resursele băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice, în condiţiile plăţii de dobânzi şi acordării altor avantaje în favoarea subscriitorilor, precum şi ale unei rambursări viitoare.

Structura creditului public cuprinde trei componente principale determinate de subiecţii care angajează creditele consimţite de diverşi subscriitori astfel:

- împrumuturile de stat, care sunt angajate de către guvern;

- creditele sau împrumuturile angajate de regiile publice autonome de interes naţional, de unele departamente sau instituţii publice;

- creditele angajate de către comunităţile locale.

Creditul public se angajează sub două forme distincte:

a) contractarea directă de către stat (şi asimilatele acestuia) împrumuturilor ce urmează a fi angajate de la persoanele fizice sau /şi juridice dispuse să ofere o parte din mijloacele lor băneşti temporar libere;

b) contractararea de către instituţiile specializate reprezentate de: case de economii, case autonome de pensii şi de asigurări sociale, societăţi de asigurare şi reasigurare, bănci, etc care colectează o parte din disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale unor organizaţii şi le pun la dispoziţia statului pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii expres precizate.

Utilizarea creditului public ca sursă de complementare a resurselor băneşti

ale statului constituie o realitate care diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă istorică la alta.

1.2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE AL CREDITULUI PUBLIC

Creditul public are următoarele trei trăsături caracteristice: caracterul contractual, caracterul rambursabil şi acordarea unor contraprestaţii directe de către stat.

1. Creditul public are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, creditul public exprimă acordul de voinţă al părţilor. Trebuie precizat că, condiţiile de emisiune şi de rambursare a creditului public, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze în bloc condiţiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se asigure un tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.

Modul în care se stabilesc condiţiile de emisiune şi de rambursare a unui împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) şi împrumutător (o persoană fizică sau juridică) un caracter diferit de cel al contractului de credit bancar, care intervine între o persoană fizică sau juridică. În cazul contractului de credit bancar condiţiile de rambursare sunt negociate de către bancă cu fiecare solicitant în parte, impunând totodată depunerea unei garanţii materiale în favoarea băncii în calitate de împrumutător. Această garanţie nu există în cazul împrumuturilor de stat.

În general, împrumuturile au la bază principiul facultativităţii, dar de-a lungul timpului s-au înregistrat şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu. La împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale, şi anume atunci când independenţa naţională, integritatea teritorială a statului sau cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate sau sunt grav ameninţate.

Sunt cunoscute şi cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru pregătirea şi ducerea de războaie, reconstrucţia postbelică a ţării, refacerea economiei distruse de calamităţi naturale, înlăturarea urmărilor unor crize economice de mare amploare, când libertatea de acţiune a subscriitorilor este mult îngrădită prin măsurile luate de autorităţile publice. Întrucât condiţiile de emisiune şi de rambursare a unor asemenea împrumuturi sunt mai puţin atractive decât în împrejurări normale, pentru plasarea acestora se desfăşoară o amplă acţiune de popularizare: se evidenţiază faptul că obiectivele prevăzute a se finanţa pe cale de împrumut sunt de interes naţional, iar subscrierea la împrumut constituie o datorie patriotică a fiecărui cetăţean. Uneori subscriitorii sunt puşi în situaţia de a alege între un impozit forfetar extraordinar, având caracter definitiv şi nerambursabil, şi un împrumut de stat rambursabil şi cu o dobândă sub nivelul pieţei.