Criza economică mondială și efectele asupra României

INTRODUCERE

Anul 2009 atât de imprevizibil, precum capitalismul însuşi. Mânaţi de prosperitate şi de instinctul de a evolua rapid, oamenii au fost puşi în faţa unui „experiment” de proporţii, şi anume: stimularea lăcomiei consumului prin credite.

„Criza economică actuală pune în cumpănă paradigmele modernităţii obsedate de randament. Excrescenţe ale liberalismului lipsit de adversar, creşterea economică fără obiective sociale şi dereglementarea absolută a pieţelor constituie doar câteva dintre cauzele crizei globale”. (M. Dinu, 2008)

Lasând de o parte explicaţiile ideologice - care cuprind o arie mult mai vastă de teorii şi concepţii ce încearcă să explice acest fenomen -, să ne întoarcem undeva în trecut, în perioada anilor de expansiune economică, în care atât ţările emergente, cât şi cele supra-dezvoltate, au cunoscut o fază de crestere economica fără precedent în istoria omenirii. De ce „fără precedent”? Pentru că, deşi aceste baloane euforice par să apară cu o oarecare regularitate pe pieţele capitaliste (financiar-bancare, imobiliare etc.), ele par sa fie tot mai artificiale, mai brutale şi mai costisitoare.

În lucrarea de faţă urmează să analizăm cauzele, efectele, consecinţele, dar si soluţiile care ar putea să pună capăt acestei crize economice – supranumită şi „criza globală a creditului” sau „criza creditelor subprime.

Pornind de la încadrarea în spaţiu şi timp a începutului recesiunii, vom încerca să urmărim cum şi-a extins această criză efectele nocive asupra economiei României, în cat timp, prin ce canale, şi cât de tare a afectat-o, având în vedere că oricum România se afla într-o perioadă de tranziţie care îşi tot amână finalizarea, datorită proastei coordonări a procesului de creştere economică susţinută si a celui de „catchig-up”.

CAPITOLUL I

CRIZA FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ

1.1.Cauzele fundamentale ale crizei

Globalizarea economiei mondiale face ca evolutiile economice dintr-o tara,

spre exemplu SUA, sa influenteze si sa fie influentate de evolutiile economice din alte tari. Deoarece SUA continua sa reprezinte cea mai mare economie la nivel mondial, fluctuatiile din aceasta tara pot sa aiba un efect considerabil asupra restului lumii.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un prilej bun pentru americani de a arăta lumii unde se s-a născut si unde va persista puterea, pe o perioadă, crezută până acum, nedeterminată. Pornind de la ideea relansării economiei întregii lumi - prin planul reconstrucţiei Sistemului Monetar International (SMI) expus în cadrul Conferinţei de la Bretton-Woods, 1944 - SUA au reuşit să îşi stabilească prorităţile de acaparare a economiei întregii lumi, transformându-se într-un stat corporatist, într-o super-putere a lumii, aproapre indestructibilă.

In ultimii 20 de ani , SUA a fost considerata motorul principal al cresterii economice, cand economia care, „se gripeaza” , transmite tuturor celorlalte „raceala”. Daca la sfarsitul anilor 1990 economia SUA crestea rapid, menajele si firmele americane cumparau din ce in ce mai multe bunuri din strainatate, la finele anului 2000, au aparut tot mai multe semnale ale unei posibile intrari in recesiune a Statelor Unite ale Americii. Firmele straine erau ingrijorate ca incetinirea cresterii in SUA va conduce la reducerea vanzarilor catre aceasta tara, reducerea profiturilor si aparitia de falimente. Cursurile principalelor actiuni au suferit pierderi, bursele au avut caderi, monedele au suferit deprecieri majore.

Scenariul s-a repetat in 2007 si are repercursiuni in anul 2008. Acum un an , presedintele Rezervelor Nationale ale SUA , Ben Bernanke, a avertizat ca datoriile rau-platnicilor din sectorul creditelor ipotecare acordate celor cu un istoric indoielnic ajung pana la 100 de miliarde de dolari. Oficialul american a insistat asupra situatiei de criza in care se afla in prezent piata imobiliara din SUA si temerilor din ce in ce mai mari legate de repercursiunile pe care le avea cresterea numarului americanilor aflati in incapacitate de plata a ipotecilor, care a dus la falimentul a 30 de creditori.

Ceea ce deosebeşte această criză de toate celălalte a fost faptul că a reuşit să paralizeze simultan aspecte majore atât ale sectorului bancar, cât şi ale celui de intermediere a valorilor mobiliare. „În general, economiile de piaţă depind hotărâtor de capacitatea mijlocitorilor financiari de a muta economisirile societăţii în investiţii productive. În trecut, când un canal de intermediere fie de pe piaţa serviciilor bancare comerciale, fie de pe cea a valorilor mobiliare s-a blocat, celălalt a venit să-l suplinească, adeseori surprinzător de eficient.” (Alan Greenspan, 2008).

Aşadar, incepand cu vara anului 2007. Joi, pe 9 august, banca franceză BNP Paribas a suspendat treanzacţionarea valorilor pe trei dintre fondurile sale mutuale, declarând că nu mai poate evalua activele acestor fonduri, fiindcă piaţa pentru ele se evaporase. În doar câteva ore, pieţele pentru credite pe termen scurt din întreaga lume intraseră practic in convulsie. În ciuda eforturilor tutror băncilor centrale importante ale lumii de a pompa lichidităţi de miliarde de dolari în sistemul bancar, prima criză financiară în toată puterea cuvântului a secolului XXI se declanşase.

Problema fundamentala a fost stabilirea unui pret subevaluat al riscului in toata lumea – o anomalie care s-a amplificat din ce in ce mai tare, in cei cativa ani anteriori.

Asa cum arata si Joseph Stiglitz, au existat patru motive fundamentale care au generat criza economico-financiară în care ne aflăm:

1) Înlocuirea, în 1987, a lui Paul Volcker din funcţia de preşedinte al Rezervei Federale (Fed) cu Alan Greenspan care, la solicitarea preşedintelui republican Ronald Reagan, a deschis „robinetul” politicii monetare, fără a pune în mişcare şi ce-a de-a doua funcţie a băncii centrale şi anume cea de reglementare-supraveghere. Expansiunea monetară necontrolată „prezidată de Greenspan” a generat două “baloane” financiare: cea din IT (criza „dot com”) din anii 90 şi cea imobiliară din prezent.

2) Promovarea filozofiei dereglementării, care şi-a continuat acţiunile cu costurile pe care le resimţim în prezent şi pe care le vom plăti şi în anii următori. Astfel, în anul 1999, a fost abrogat Glass Steagal Act, lege care era în vigoare încă din anul 1933 (promovată sub administraţia Roosevelt) şi care separa cu stricteţe competenţele băncilor de investiţii (investment banks) de cele ale băncilor comerciale (care atrăgeau depozite de la populaţie şi aveau dreptul să acorde în contrapartidă numai credite). Prin abrogarea legii menţionate s-a permis şi băncilor comerciale să facă investiţii cu grad ridicat de risc, ca şi băncile de investiţii, punând astfel în pericol stabilitatea lor şi implicit a resurselor atrase ca depozite de la persoanele fizice şi juridice, si care, în final, au fost pierdute, fiind necesară intervenţia statului.

3) Administraţia Bush Jr. a efectuat celebra „reducere a impozitelor pentru cei bogaţi” care, coroborată cu deschiderea robinetului cu bani de către Fed, a accentuat tendinţa „traiului pe credit” al americanilor (cei bogaţi au vrut şi mai mult, iar celor cu venituri medii şi modeste, pentru a nu protesta social, li s-a dat acces la credite în condiţii nereglementate prudenţial, generându-se criza subprime). Altfel spus, anticipând situaţia din România, în SUA s-au înregistrat efecte similare cotei unice, când beneficiarii acestui sistem de impozitare au avut acces la credite mai mari pentru satisfacerea unor nevoi extravagante, iar perdanţii cotei unice au avut „şansa” accesului, nu ca în America la o casă din lemn şi plastic, ci la câteva bunuri necesare gospodăriei ( obiecte casnice, eventual automobile), prin aşa-zisul credit „cu buletinul”.

4) Reglementarea slabă şi practicile incomplete ale agenţiilor de rating şi ale societăţilor de audit, care au permis amplificarea riscurilor în sectorul financiar şi al companiilor, îngreunând „nota de plată” pentru contribuabili în prezent.

1.1.1 Criza creditelor subprime

Factorul declansator al acestei crize poate fi restrans, mai exact, la pierderile imense suferite asupra creditelor ipotecare amricane de tip subprime securizate.

Ipotecile subprime (subprime mortgages) sunt imprumuturi care se adreseaza persoanelor care nu indeplinesc conditiile pentru imprumuturile ipotecare normale, acestea avand dobanzi si comisioane mai mari (de aici si denumirea de subprime). Dobanzile erau insa mai mici in primii ani si cei care contractau aceste imprumuturi erau linistiti spunanduli-se ca oricum isi vor putea refinanta peste cativa ani imprumuturile la rate mai bune. Problema a venit o data cu caderea preturilor imobiliarelor, bancile refuzand sa mai refinanteze imprumuturile din cauza scaderii gradului de acoperire cu garantiile, tot mai multi detinatori de ipoteci subprime nemaiputand sa isi plateasca ratele si au pierdut locuintele in favoarea bancii care la randul ei nu a putut sa le vanda mai departe.