Drepturile Omului - Problemă Fundamentală a Gândirii politico-juridice a Sfârșitului de Mileniu

1.1 Scurt istoric privind apariţia şi afirmarea drepturilor omului

Problema drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii, ale cărei contururi promiţătoare ne oferă în prezent numai o imagine îndepărtată a unei lumi cu mai puţine arme şi mai multă securitate - una din temele dominante ale vieţii politice şi ale dezbaterii publice în cea de-a II-a jumătate a secolului XX.

Drepturile omului reprezintă câmpul de exprimare a unui mare număr de teze şi orientări, de concepţii filozofice diferite despre om şi societate, de abordări mai generoase ori mai restrictive.

Procesul afirmării şi realizării drepturilor omului nu este, şi nu a fost niciodată de-a lungul istoriei, unul armonios, care să evolueze de la sine şi rectiliniu. Dimpotrivă, a fost şi rămâne un domeniu de luptă şi contestare atât pe plan intern cât şi internaţional, pentru drepturi, pentru acces la putere, la resurse şi respectiv la distribuirea acestora.

În realitate, deşi drepturile omului sunt universale, deşi toţi oamenii se nasc egali şi au drepturi egale, nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite drepturile şi există tendinţa de a se crea inegalităţi de a se afirma dreptul unor grupuri în dauna altora , de a exclude unele sectoare ale populaţiei de la exercitarea drepturilor omului . De aceea, acţiunea în favoarea dreptului omului porneşte de la necesitatea ca statul, societatea prin diferite forme, asigurând egalitatea în drepturi şi exercitarea drepturilor individuale, să devină un instrument al participării, al nedistribuirii în favoarea tuturor, mai ales împotriva celor care sunt sau devin dezavantajaţi, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau scoaterea lor în afara vieţii sociale.

O reflecţie asupra ideii drepturilor omului presupune aşa cum a spus Hegel, un efort pentru a o înţelege în evoluţia ei în decursul istoriei. De aceea, o abordare a drepturilor omului implică trecerea în revistă a ideilor legate de înţelegerea rolului şi poziţiei omului în diferitele etape istorice, de raporturile dintre individ şi comunitate şi în special cu reprezentanţii autorităţii, de aspiraţiile spre libertate şi egalitate.

Încă din secolul al V-lea î. Hr. şcoala sofistă punea în centrul preocupărilor omul, ca “măsură” a tuturor lucrurilor (Protagoras) şi opinia individuală, influenţând gândirea ulterioară a filozofiei antice greceşti, reprezentată de Socrate, Platon, Aristotel.

O breşă în comunitatea închisă a cetăţii este realizată de reprezentanţii doctrinei stoice , prin întoarcerea către idealul omului înţelept (deci liber), trăind numai conform naturii. Astfel, aceşti gânditori au exprimat doctrina drepturilor naturale, iminente naturii umane, de care toţi oamenii trebuie să beneficieze în mod egal, pentru că sunt dotaţi cu raţiune.

Creştinismul a contribuit de asemenea la dezvoltarea concepţiilor umaniste. În cadrul doctrinei creştine, persoana dobândeşte o demnitate nouă, iar egalitatea cu semenii săi este evidentă, toţi fiind creaturi ale lui Dumnezeu. Toate calităţile omului capătă expresii noi, iar preceptele biblice (“să nu furi”, “să nu ucizi” etc) constituie modele pentru declaraţiile ulterioare ale drepturilor .

Umanismul renaşterii a repus omul pe un nou piedestal, căutând să fundamen-teze în termeni originali şi absolut noi cultul faţă de om, valoarea omului ca făuritor nemijlocit al întregii vieţi spirituale.

Doctrina contractualistă (inspirată din gândirea sofiştilor) afirmă trecerea de la status naturae la status societatis. Se creează astfel statul, urmare a ideii de contract social, adică de acord prin care oamenii pun capăt stării naturale, primitive şi întemeiază o putere politică. După atotputernicia statului din antichitate, căruia nici moartea lui Socrate nu i s-a putut opune şi care făcea ca, la romani, dreptul natural să confere raţiuni juridice bogate, adică o realitate inepuizabilă, alături de supleţe şi autoritate, atât timp cât el rezulta dintr-un fapt obiectiv şi din echitate. Thomas Hobbes , John Locke şi Montesquieu insistă ca drepturile naturale ale omului să fie recunoscute. După părerea lui Grotius, “dreptul natural cere ca în contracte să existe egalitate şi merge până acolo încât face ca din inegalitate să se nască un drept pentru acela care dobândeşte mai puţin” -