Economia subterană - fenomene ilicite de evaziune și fraudă fiscală

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanţă cu care statele de astăzi se confruntă şi ale cărei consecinţe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă.

Statul trebuie să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului evaziunii fiscale.

Statul prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune fiscală, urmărind în principal două scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop "negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

În practică, se întâlnesc foarte des situaţiile când contribuabili cu venituri mici sunt riguros impozitaţi, în timp ce posesorii unor surse multiple de venituri beneficiază de o sumedenie de circumstanţe care, în final conduc la o impozitare ce contravine, evident, principiilor de echitate fiscală.

În acelaşi cadru, trebuie explicată egalitatea dintre veniturile pe care un stat le obţine în cazul în care fiscalitatea nu există sau nu este excesivă şi eficienţa organizării în aceste condiţii a instituţiilor de control. Aspectele prezentate, pun în lumină din unghiuri diferite rolul statului în generarea fraudei fiscale şi consider că acesta este punctul de plecare pentru orice material care urmăreşte analiza realistă a acestui fenomen.

În funcţie de locul de manifestare, intensitate, metodele folosite, în antiteză cu legislaţia economică fiscală, dar şi cu morala şi toleranţa societăţii, frauda poate îmbrăca anumite forme precum: evaziunea fiscală, contrabanda, înşelăciunea, dar şi forme nesesizabile sau speculative, interpretări particulare ale unor prevederi legale în scopul sustragerii sau evitării impozitării.

Geneza evaziunii fiscale este indisolubil legată de stat şi apariţia lui. De-a lungul istoriei, formele de manifestare au evoluat o dată cu dezvoltarea economico-socială. Sustragerea de la plata obligaţiilor a fost o preocupare istorică a celor care trebuiau să le plătească. Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor şi, sau mai ales, povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale.

,,Evaziunea fiscală a fost întotdeauna, în special, activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc”- Vasile Bârlea.

Ion Stan în lucrarea „Fraude şi sancţiuni fiscale” făcea următoarele aprecieri: „legislaţia română este un mozaic de legi necoordonate din punct de vedere al sancţiunilor. Infracţiunile nu sunt întotdeauna net definite, iar tehnica aplicării lor nu este amănunţită şi precisă, ceea ce îngreunează nu numai sarcina organelor fiscale chemate a le aplica, ci şi cercetările în domeniul dreptului fiscal şi judecarea contravenţiilor […] Fiecare lege fiscală are sistemul său deosebit de penalităţi, procedura proprie şi termene de apel şi recurs cu totul diferite de la un impozit la altul, astfel că se comit cu uşurinţă de către funcţionarii Ministerului Finanţelor, erori şi confuzii”.

Pretutindeni şi din totdeauna, evaziunea fiscală a fost condamnată. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El persistă în toate ţările şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor. Deşi este un subiect intens analizat de către cercetători şi condamnat de către toate instanţele abilitate în combaterea evaziunii şi fraudei fiscale, fenomenul evaziunii fiscale se manifestă pe toate treptele ierarhiei sociale, fiind amplificat şi de lipsa unei educaţii fiscale, la care se pot adăuga şi unele deficienţe legislative şi administrative ale gestionării impozitelor.

CAPITOLUL I

ECONOMIA SUBTERANĂ

La începutul anului 1990, societatea românească se afla într-o situaţie particulară, generată de efortul imens derulat pe tot parcursul deceniului nouă pentru plata datoriei externe şi pentru realizarea concomitentă a unui plan investiţional exagerat, pe fondul unei izolări internaţionale, în parte autoimpusă, fără termeni de comparaţie între vecini şi, în final, de modul violent în care a avut loc schimbarea de sistem.

Toţi aceşti factori au afectat profund economia, au determinat uzura fizică şi morală a capitalului tehnic şi au adus forţa de muncă într-o stare de oboseală şi apatie accentuată. Desigur, analiza chiar şi numai din punct de vedere economic a celor 40 de ani de “economie planificată” ar presupune un efort documentar deosebit, un volum de informaţii corespunzător, care excede posibilităţilor şi preocupărilor noastre, dar, pentru înţelegerea începuturilor economiei subterane în România, este, totuşi, necesară prezentarea unor trăsături ale economiei anilor deceniului nouă.

După o perioadă de dezvoltare economică bazată excesiv pe industrializare şi urbanizare, în special după anii 80, devin evidente semnele unei crize economice tot mai profunde.

Pe acest fond a început să apară într-o formă mascată şomajul, iar crizele alimentare au devenit pentru anumite produse, o regulă.

Importurile au fost dirijate exclusiv pentru susţinerea unor ramuri industriale, excluzând total importurile de bunuri de consum, uneori fără a fi măcar formal preluate de producţia internă, iar exporturile au devenit o prioritate absolută, dincolo de calculele de rentabilitate economică.

Realităţile economiei planificate erau mai complexe. În acest sens, Pierre Pestieau, în lucrarea L”economie souterraine”, editată în 1989, sesiza că în ţările socialiste europene exista un sector ilicit de activităţi private. „El (sectorul ilicit) conţine întreprinderi de toate dimensiunile începând de la activităţi individuale (taxi clandestin, croitorii la domiciliu) până la uzine ascunse funcţionând adesea în interiorul întreprinderilor de stat. În acest ultim caz, angajaţii întreprinderii produc în plus peste ce e prevăzut în plan.”

„Această producţie excedentară este vândută fără a fi înregistrată contabil prin reţeaua de magazine oficiale şi beneficiile sunt împărţite între participanţi.”

Pasajul prezentat explică concis şi clar modalitatea de lucru în ceea ce autorul denumea economie “secundară” pentru statele socialiste şi, într-o proporţie semnificativă faptele prezentate erau valabile şi pentru România deceniului nouă al secolului trecut.