Economia Tranzacțională și Economia de Subzistență în Mediul Rural

CAPITOLUL 1

Evoluţia mediului rural

Dacă apariţia mediului urban este legată de o anumită etapă (mijlocie sau superioară) a dezvoltării sociale şi umane a “maturizării” condiţiilor proprii societăţii omeneşti, în schimb constituirea mediului rural se identifică, în esenţă, cu constituirea societăţii şi a civilizaţiei umane (în forma ei iniţială). Îndelungata „confruntare” economică, politică şi socioculturală dintre sat şi oraş, fără de care n-am putea înţelege evoluţia societăţii, mai ales a aşezămintelor umane şi a structurilor demografice, din antichitate până în zilele noastre, ne-a obişnuit să definim ruralul prin raportare la urban şi comunităţile săteşti prin comparare cu cele orăşeneşti. Satul a existat însă înainte şi independent de apariţia oraşului, iar unele elemente ale ruralului au preexistat constituirii mediului urban.

Trecerea omului de la ceea ce T. Herseni numeşte subzistenţa de pradă la economia de producţie (prin mijlocirea revoluţiei agricole) nu a însemnat numai asigurarea unei hrane mai abundente, a unor condiţii de viaţă mai bune, ci şi constituirea unor aşezări umane stabile (agricultura impunea teritorializarea populaţiei) ce a generat o creştere treptată a populaţiei şi o diversificare a aglomeraţiilor umane. Agricultura care se află la originea imaginii actuale a societăţii umane a generat constituirea ţărănimii – o pătură socială diferită de cea a vânătorilor, pescarilor sau culegătorilor din epocile precedente de existenţa căreia este legată apariţia satelor agricole. Dezvoltarea satelor agricole şi pastorale, mai ales accentuarea diviziunii muncii şi stratificării sociale, generează într-o formă sau alta constituirea târgurilor, a „oraşelor agricole” şi, în ultimă instanţă, a centrelor urbane propriu-zise.

La începuturile ruralului tradiţional, agricultura are o natură „sedentară” şi leagă, de aceea, pe oameni de pământ, de terenurile pe care le lucrează. Ca oameni ai pământului, ţăranii prind parcă rădăcini în locurile în care muncesc. Astfel, aşezările apărute aici se formau în funcţie de relaţiile de rudenie, însă existau şi comunităţi teritoriale în care raporturile familiale treceau pe plan secundar.

Societatea rurală tradiţională sintetizează procesul trecerii de la munca şi viaţa vânătorilor, culegătorilor şi pescarilor, la viaţa şi munca agricultorilor şi păstorilor „sedentari”, dar mai ales procesul de formare a aşezărilor stabile, a satelor agricole.

Ruralul modern

Când vorbim de ruralul modern, nu vorbim despre o „realitate statică”, pe deplin constituită, ci de o realitate în plină devenire, construcţie şi transformare, de un proces social cuprinzător care a început cu multe decenii în urmă şi care continuă şi astăzi.

„Urbanizarea” sau modernizarea satelor, a societăţilor rurale, înseamnă transformarea tuturor elementelor lor caracteristice, evoluţia rapidă a întregului spaţiu social la toate nivelurile. Dezvoltarea economică impune ca agricultorii şi ruralii, în general, să intre „în sistem” în acelaşi timp ca producători şi consumatori.

Sub impactul dezvoltării economice şi al revoluţiei tehnico-ştiinţifice – care a cuprins şi agricultura – societăţile agrar-rurale nu-şi mai pot menţine, desigur, stabilitatea tradiţională economică şi culturală. Producţia specializată – destinată comerţului – ia locul producţiei individuale – destinată autoconsumului.

Progresul social şi dezvoltarea ştiinţelor au făcut ca ţărănimea să dobândească o mentalitate tehnică şi să nu mai atribuie pământului o valoare „mistică”, o forţă copleşitoare, greu de dominat. Treptat se trece de la producţia agricolă orientată spre satisfacerea nevoilor proprii familiei, de la autosubzistenţă la producţia agricolă destinată pieţelor comerciale urban-industriale.

În condiţiile societăţii socialiste, lichidarea marii proprietăţi private şi realizarea cooperativizării agriculturii în ţara noastră şi-au pus în mod fundamental amprenta pe toate celelalte domenii şi transformări ale satului românesc. Vechea diversitate structurală şi vechea ierarhie socială au fost înlocuite cu o nouă diversitate şi cu o nouă ierarhie, în funcţie de noile relaţii socioeconomice. Nu proprietatea privată, ci munca constituie criteriul ascensiunii şi ierarhizării sociale în satul socialist, în ansamblul societăţii noastre. Cantitatea şi calitate muncii, aportul la dezvoltarea colectivităţii în care trăieşte dau posibilitatea (şi, în primul rând, dreptul) individului să ocupe o anumită poziţie în structura socială, în ierarhia rolurilor şi statusurilor sociale.

Ţăranii sunt antrenaţi, ca şi muncitorii, în activităţi de planificare, proiectare, sistematizare şi de conducere a localităţilor şi zonelor în care trăiesc. Participarea la rezolvarea problemelor – fie economice, fie sociale sau culturale – este o garanţie a înţelegerii de către rurali şi agricultori a funcţionării sistemului politic şi economic socialist. Ea constituie, în acelaşi timp, baza unei depline integrări sociale într-o realitate dinamică, „de viteză”, care a cuprins în aceleaşi ritmuri şi dimensiuni atât oraşul, cât şi satul socialist. Ruralul tradiţional a fost astfel nevoit să se deschidă tot mai larg spre societatea globală şi să se apropie – structural şi suprastructural – de societatea modernă sau în curs de modernizare.