Eficiența Economică a unui Proiect Investițional

INTRODUCERE

Eficiența economică este un concept abordat în diferite lucrări de specialitate cu deosebire după anul 1900, unele analize indirecte sunt întâlnite din secolul XIX-lea. Se pare că această categorie economică a fost preluată in economie din tehnică, aşa cum sugerează Mihai Drăgănescu

Deși conceptul de eficiență economică este o praxeologie, majoritatea formelor pe care el le imbracă sunt exprimate ca o modalitate de reflectare a capacităţii acţiunilor de a produce efecte pozitive.

În sens practic, eficiența economică a avut întodeauna dimensiuni concrete. Astfel, Adam Smith, fondatorul economiei politice moderne, abordează maximizarea rezultatelor, evidenţiind în acest fel numai o latură a eficienței economice; Karl Marx fondatorul teoriei valorii, face o analiză detaliată a mecanismului de sporire a capitalului la nivelul microeconomic, explicând-o prin obţinerea de către un întreprinzător a unui profit pe unitatea de capital avansat; W. Stenley Jevons, creditat de unii economiști ca fiind întemeietorul teoriei utilităţii marginale, descrie eficiența economic ca pe o problema a ştiinţei economice. Cu toate acestea, bazele teoriei economice au fost puse odată cu formalizarea matematică a laturilor sale. Astfel, Vilfredo Pareto și-a adus o contribuţie importantă la definirea conceptului de eficiență economică maximă in condiţii de echilibru intr-o economie concurențială perfectă, între optimul consumului si optimul producţiei. Iată de ce se impune cu necesitate integrarea conceptului de eficiență economică într-un cadru mai larg, acela al eficienței sociale mai ales în domeniul comerţului

În analiza eficienței sociale a comerţului trebuie ţinut cont de faptul că “atȃt la nivel macroeconomic cȃt şi microeconomic, eficiența socială presupune procedee si urmează eficienței economice”. Generalizând, se poate afirma că eficiența socială vizează, ca obiectiv central, maximizarea satisfacţiei sociale, a satisfacerii trebuinţelor sociale prin compararea sistemului de indicatori ai calităţii vieţii cu sistemul indicatorilor efortului social.

Indiferent de nivelul de determinare, se regăseşte la nivel microeconomic, prin acţiunile concomitente ale producătorilor, ale distribuitorilor și consumatorilor, cȃt și la nivel macroeconomic, prin acţiunile concentrate în mod simultan ale cererii și ofertei globale.

În general, se poate afirma ca eficiența este o masura de realizare a unui scop, a unui obiectiv propus. Dar, având in vedere că orice fenomen şi proces economic este privit sub dublu aspect, cantitativ si calitativ s-a constatat că eficiența economică este un raport între laturile fenomenului economic supus analizei. Aceasta inseamnă de fapt exprimarea eficienței economice facută prin una dintre formele sale de măsurare cantitativă: (efect/efort) si forma indirectă (efort /efect).

Precizări importante referitoare la conceptul de eficiență economică sunt făcute si de alți cercetători care considera, într-un sens mai larg, eficiența economică o “insuşire a unei activităţi productive sau neproductive, a resurselor produselor consumate / utilizate, de a asigura efecte utile într-o anumita cantitate, structură şi calitate prin folosirea rațională a resurselor Folosirea rațională a resurselor se poate asigura pe două căi și anume prin:

1. alocarea de resurse materiale, umane și de capital, într-o anumită structură optimă și de anumită calitate;

2. managementul și tehnologia utilizate;

Gradul de utilizare rațională, eficiența resurselor se poate măsura, aşa cum s-a menţionat mai sus, printr-o corelaţie de raport direct între efecte și cheltuieli, indicând cȃte efecte utile asigură o unitate de cheltuială fie indirect, evidentiȃnd cȃte cheltuieli sunt necesare pentru a obține o unitate sau un leu efect.

În comerţ prin eficiența activităţii economice, în mod direct, sub aspect calculatoriu, se ințelege raportul dintre efectul economic util unei activităţi de comerţ și efortul impus pentru realizarea acestui efect sau de pe urma acestui effort, sau indirect, ca raport între efortul economic depus și rezultatele obţinute. Efortul se măsoară prin consumul de resurse economice iar rezultatele, global. Prin volumul vânzărilor, sau, net, prin volumul profitului alături de care mai pot fi luate în considerare și alte efecte calitative ale activităţii economice.

Locul celor doi termeni, efort/rezultate, în exprimarea eficienței are semnificaţia sa. Astfel, se raportează efortul la rezultate în situaţia în care resursele economice, prin caracterul lor limitat, sunt prioritare în deciziile de management, urmărind a se evidenţia consumul acestora pe unitate de rezultat. Dimpotrivă, se raportează rezultatele la consumul de resurse pentru situaţia în care atingerea unui nivel al activităţii economice constituie obiectul deciziei, resursele disponibile urmȃnd a fi angajate în acest scop.

Eficiența economică este expresia cerinţelor unor legi economice obiective, în primul rȃnd a legii economiei de timp, care dirijează raționalitatea comportamentului agenţilor economici.

Interdependenta dintre comerţ și alte ramuri ale economiei determină o intercondiţionare dintre eficiența comerţului și eficiența acestora. Micşorarea consumului de resurse în sfera comerţului determină deplasarea capitalului, disponibilizat relativ în raport cu nevoile circulaţiei mărfurilor, spre ramurile care produc masa fizică a bunurilor, contribuind la sporirea avuţiei naţionale, a produsului intern brut. Totoadată prin accelerarea vitezei de circulație a mărfurilor, prin reducerea timpului de realizare a acestora, se micşorează durata reproducţiei economice cu urmări favorabile asupra dezvoltării economico-sociale de ansamblu.

La rândul său, eficiența comerţului cȃt si mărimea resurselor consumate, sunt condiţionate de activitatea ramurilor economice cu care comerţul intră în relaţii. De exemplu, procesele de prelucrare comercială a mărfurilor, formele de distribuţie a produselor spre consumator, timpul de vânzare a mărfurilor, toate acestea sunt condiţionate de starea în care produsele sunt livrate de producători, de logistica comercială, de rapiditatea cu care sunt realizate tranzacţiile comerciale.

CAPITOLUL I

1.1.DEFINIREA CONCEPTULUI DE INVESTIŢII

Pentru definirea noţiunii de investiţii sunt necesare unele precizări cu privire la conţinutul acestora şi termenul folosit în exprimare.

În concepţia autorilor occidentali, noţiunea de investiţii are un sens restrâns şi unul larg. În sens restrâns, investiţiile sunt mijloace financiare destinate achiziţionării unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de capital fix pentru lărgirea şi modernizarea producţiei.

În sens larg investiţiile înglobează atât cheltuielile cu procurarea mijloacelor de muncă, cât şi pe cele destinate achiziţionării de materii prime, materiale, plată salariilor, precum şi pentru diverse operaţiuni bancare, adică toate resursele financiare folosite în mod curent într-o unitate economică pentru finanţarea producţiei. După cum se constată între cele două interpretări date noţiunii de investiţii există deosebiri esenţiale de conţinut. Astfel definiţia în sens larg, prin includerea unor elementede costuri specifice procesului de producţie (şi nu celui de investiţii), suprapune noţiunea de investiţii cu o altă noţiune consacrată la noi sub denumirea de mijloace pentru finanţarea producţiei.