Evaluarea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională pentru locul de muncă laborant din cadrul SC Tondach România SRL Sibiu

INTRODUCERE

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul respectiv.

Indiferent că este vorba de un loc de muncă, un atelier sau o întreprindere, o asemenea analiză permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a resurselor pentru măsurile prioritare.

Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat şi cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri: gravitatea şi frecvenţa consecinţei maxime posibile asupra organismului uman. Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de risc, respectiv niveluri de risc global pentru întregul sistem analizat.

Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă conţine următoarele prevederi care vizează obligativitatea evaluării riscurilor:

• angajatorul are obligaţia „să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă” (art. 7, alin. 4, lit. a);

• angajatorul are obligaţia „să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice” (art. 12, alin. 1, lit. a).

De asemenea, prin prevederile art. 13, lit. b, Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă stabileşte faptul că, pentru asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au obligaţia „să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii”.

În conformitate cu prevederile art. 15, alin. 1, pct. 1 din H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, prima dintre activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii este reprezentată de „identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de muncă respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru”.

Pentru facilitarea îndeplinirii obligaţiilor legale ale angajatorilor în domeniul evaluării riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională au fost concepute şi sunt utilizate în prezent un număr relativ mare de metode.

Din multitudinea de metode utilizate pe plan mondial şi naţional pentru evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, în cadrul acestei proiect s-a optat pentru utilizarea metodei elaborate de I.N.C.D.P.M. Bucureşti. Această metodă a fost avizată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în anul 1993, reavizată în 1996, editată în 1998 şi reeditată în 2002.

Metoda elaborată de I.N.C.D.P.M. Bucureşti face parte din categoria metodelor analitice, semicantitative şi constă, în esenţă, în identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat (loc de muncă) cu ajutorul unor liste de control prestabilite şi cuantificarea dimensiunii riscului pentru fiecare factor de risc în parte, pe baza combinaţiei dintre gravitatea şi frecvenţa consecinţei maxime previzibile. Nivelul de risc global, pe loc de muncă, se determină ca medie ponderată a nivelurilor de risc parţiale, astfel încât compensările să fie minime. Nivelul de securitate rezultă indirect, fiind invers proporţional cu nivelul de risc.

Aplicarea metodei se finalizează cu două documente centralizatoare pentru fiecare loc de muncă: fişa de evaluare a riscurilor şi fişa de măsuri propuse. În prima fişă se înscriu factorii de risc identificaţi, parametrii de cuantificare ai acestora, consecinţa maximă previzibilă, clasele de gravitate şi frecvenţă, nivelul de risc pentru fiecare factor de risc în parte şi nivelul de risc global pe loc de muncă. Fişa a doua conţine măsurile tehnice şi organizatorice necesare pentru combaterea acţiunii fiecărui factor de risc de la locul de muncă evaluat, ierarhizate în funcţie de nivelurile de risc, începând cu nivelurile foarte mari (7, 6, 5, 4, ).

În prima parte a proiectului de absolvire este prezentată o descriere detaliată a metodei elaborate de I.N.C.D.P.M. Bucureşti (finalitate, principiu, utilizatori, etape, mod de aplicare, procedura de lucru şi condiţii de aplicare), precum şi a instrumentelor de lucru (lista de identificare a factorilor de risc, lista de consecinţe, scala de cotare a gravităţii şi a frecvenţei, grila de încadrare a nivelurilor de risc etc.).

Partea a doua a proiectului de absolvire este dedicată prezentării modului concret de utilizare a metodei elaborate de I.N.C.D.P.M. Bucureşti în vederea evaluării riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională pentru locul de muncă „Laborant” din cadrul S.C. TONDACH România S.R.L. Sibiu.

PARTEA I

PREZENTAREA METODEI ELABORATE

DE I.N.C.D.P.M. BUCUREŞTI PENTRU EVALUAREA RISCURILOR DE ACCIDENTARE ŞI ÎMBOLNǍVIRE PROFESIONALǍ

CAPITOLUL 1

PREMISE TEORETICE

1.1.Relaţia risc – securitate

În terminologia de specialitate, securitatea omului în procesul de muncă este considerată ca acea stare a sistemului de muncă în care este exclusă posibilitatea de accidentare şi îmbolnăvire profesională.

În limbajul uzual, securitatea este definită ca faptul de a fi la adăpost de orice pericol, iar riscul – posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, pericol potenţial

Dacă luăm în considerare sensurile uzuale ale acestor termeni, se poate defini securitatea ca starea sistemului de muncă în care riscul de accidentare şi îmbolnăvire este zero.

Prin urmare, securitatea şi riscul sunt două noţiuni abstracte, contrare, care se exclud reciproc.

În realitate, datorită trăsăturilor oricărui sistem de muncă, nu se pot atinge asemenea stări cu caracter de absolut. Nu există sistem în care să fie exclus complet pericolul potenţial de accidentare sau îmbolnăvire; apare întotdeauna un risc „rezidual", fie şi numai datorită imprevizibilităţii acţiunii omului. Dacă nu se fac intervenţii corectoare pe parcurs, acest risc rezidual creşte, pe măsură ce elementele sistemului de muncă se degradează prin „îmbătrânire". În consecinţă, sistemele pot fi caracterizate prin „niveluri de securitate", respectiv „niveluri de risc", ca indicatori cantitativi ai stărilor de securitate, respectiv de risc. Definind securitatea ca o funcţie de risc y = f(x), unde , se poate afirma că un sistem va fi cu atât mai sigur, cu cât nivelul de risc va fi mai mic şi reciproc. Astfel, dacă riscul este zero, din relaţia dintre cele două variabile rezultă că securitatea tinde către infinit, iar dacă riscul tinde către infinit, securitatea tinde către zero (figura 1.1):

Fig. 1.1 Relaţia risc – securitate

În acest context, în practică trebuie admise o limită de risc minim, respectiv un nivel al riscului diferit de zero, dar suficient de mic pentru a se considera că sistemul este sigur, ca şi o limită de risc maxim, care să fie echivalentă cu un nivel atât de scăzut de securitate, încât să nu mai fie permisă funcţionarea sistemului.