Evoluții în Teoria și Practica Managementului de Portofoliu

Introducere

Conceptele contemporane, decurgând din tezele keynesiste, consideră economiile ca un flux de resurse curente, care nu sunt utilizate pentru cheltuielile imediate. Capacitatea de finanţare astfel creată trebuie să fie pusă la dispoziţia altor agenţi economici, pentru a finanţa o parte a investiţiilor ce depăşesc propriile economii. De aici, necesitatea de a corela în permanenţă economiile cu investiţiile, ca latură fundamentală a echilibrului economic. În acest sens, P. Samuelson afirmă: "La nivel macroeconomic, economiile (personale, venituri redistribuite de către firme, deprecierea şi economiile guvernamentale) sunt întotdeauna egale cu investiţiile. Această egalitate trebuie să se verifice indiferent dacă economia trece prin perioade de acalmie, dacă traversează o criză sau dacă se află în plină expansiune."

Piaţa financiară reprezintă acel mecanism prin care activele financiare (înscrisuri, hârtii de valoare, înregistrări în cont) sunt emise şi introduse în circuitul economic. Ea se află la confluenţa ofertei de fonduri (din partea corporaţiilor comerciale şi industriale, băncilor, caselor de economii, companiilor de asigurări din ţară şi străinătate) cu cererea de fonduri (exprimată de corporaţii industriale şi comerciale publice şi private, guverne şi administraţii locale, instituţii publice cu caracter financiar, societăţi bancare şi de asigurări, organisme financiar bancare internaţionale) şi se compune din două segmente majore: piaţa bancară şi piaţa titlurilor financiare.

Piaţa financiară functionează ca orice alta piaţă în baza cererii şi ofertei având la bază ca obiect al tranzactiei capitalul. Pentru a reuşi să se realizeze plasamente de resurse pe piaţă este foarte important să se cunoască modul în care functionează acesta precum şi raţiunile care stau la baza comportamentului investitorilor

Portofoliul unui investitor este o colecţie de active financiare (depozite bancare, bonuri de tezaur, obligaţiuni guvernamentale, acţiuni ordinare ale companiilor etc.) şi de active reale (aur, opere de artă) în care acesta îşi păstrează averea. Investitorii îşi pot gestiona portofoliile pe cont propriu, dar, cele mai adesea, mandatează specialişti pentru a executa aceasta operaţiune.

Portofoliul de titluri include varietatea titlurilor financiare deţinute de un investitor individual sau instituţional în vederea obţinerii unui venit din dividende / dobânzi sau a unui câştig din diferenţe favorabile de curs.

Diversificarea este o componentă importantă a comportamentului oamenilor cu aversiune la risc în orice domeniu de activitate. Ţările îşi diversifică, de asemenea, relaţiile externe, politice, militare, dar şi sursele de aprovizionare cu materii prime, tehnologii, resurse financiare, întrucât, dacă un eveniment nedorit afectează una din aceste surse, existenţa celorlalte împiedică intrarea în impas.

Când venitul a două active se mişcă în aceeaşi direcţie, spunem că ele au o corelare pozitivă. în acest caz, a cumpăra câte un pachet de acţiuni de la fiecare este echivalent cu a plasa toţi banii în acelaşi tip de acţiune, în consecinţă, nu poate fi vorba despre o diversificare eficientă.

Atunci când veniturile diferitelor categorii de acţiuni tind să se mişte în direcţie contrară, spunem că activele au o corelare negativă. In acest caz, diversificarea poate fi încununată cu succes...

În practică, însă, nu există corelaţii perfecte şi stabile în timp, motiv pentru care diversificarea se confruntă cu o serie de dificultăţi. Ea poate diminua doar riscul de firmă sau nesistemic. Partea riscului unui portofoliu care nu poate fi eliminată prin diversificare este reprezentată de riscul de piaţă (sistemic). în general, se consideră că dacă dimensiunea portofoliului creşte, nivelul riscului total scade. Dar, de la un anumit număr de active (15-20), oricât de multe titluri de valoare am adăuga, riscul total se va reduce foarte puţin sau deloc.

CAPITOLUL I

1.1. Termeni şi concepte utilizate în managementul portofoliului de titluri

Economisirea

Diferenţa dintre veniturile pe care un sector le obţine şi cheltuielile pe care le efectuează constituie economisirea sectorului respectiv. Conceptul de economisire este valabil atât pentru indivizi şi organizaţii economice, cât şi pentru economie în ansamblul ei.

Persoanele sau familiile, ca agenţi economici, se abţin de la consum în cursul uneia sau mai multor perioade, în scopul de a beneficia de un consum ulterior mai mare, după cum există şi posibilitatea realizării unui consum curent prin îndatorare, aceste datorii urmând a fi rambursate pe baza veniturilor viitoare.

Înclinaţia spre economisire este influenţată de specificul comportamentului indivizilor şi de o serie de factori economici, între care se remarcă importanţa deosebită a factorului financiar, care poate acţiona ca un stimulent sau ca un inhibitor pentru înclinaţia spre economii.

Investiţia

Termenul de "investiţie" provine din limba latină (investire - a îmbrăca, a acoperi) şi a fost iniţial utilizat în domeniul militar (cu sensul de a înconjura o cetate pentru a o cuceri), de unde a trecut apoi în terminologia financiar economică (efort bănesc depus pentru atingerea unor scopuri).

P. Masse consideră că investiţia este o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea unor efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte. Acelaşi autor stabileşte patru elemente definitorii pentru o investiţie: subiectul - cel care investeşte (persoană fizică / juridică); obiectul - modul în care se concretizează investiţia; costul - efortul financiar pe care îl implică obţinerea obiectului; efectele valorice – rezultate din realizarea investiţiei, care se obţin în viitor şi reprezintă o speranţă mai mult sau mai puţin certă.

Sintetizând, investiţiile pot fi definite drept acele cheltuieli materiale, financiare şi umane efectuate în diferite domenii pentru achiziţionarea de active fixe şi circulante noi sau pentru modernizarea celor existente în vederea obţinerii ulterioare a unui flux de lichidităţi şi având drept scop creşterea avuţiei aparţinând unor persoane fizice sau juridice.

Există numeroase controverse în privinţa sferei de cuprindere a termenului. Spre exemplu, P. Samuelson subliniază în manualele sale de "Economics" că investiţiile sunt reprezentate doar de acele acţiuni prin care se creează capital real, respectiv suplimentări ale disponibilului de active productive, cum sunt echipamentele de producţie, clădirile sau stocurile. El arată că este incorect să catalogăm ca investiţii, cumpărarea de titluri de valoare, de titluri de proprietate, în general. Totuşi, P. Samuelson acceptă două definiţii ale termenului "investiţie":

a) activitatea economică prin care se amână consumul prezent cu scopul de a spori veniturile în viitor. Ea cuprinde capitalul său tangibil (structurile, echipamentele, stocurile), precum şi investiţiile nemateriale sau intangibile (educaţia sau investiţia în "capitalul uman", considerată a fi cea mai profitabilă investiţie, investiţiile în cercetare-dezvoltare, sănătate etc.)

b) din punct de vedere financiar, termenul are un cu totul alt înţeles, respectiv acela de achiziţionare a unui titlu financiar cum ar fi o acţiune sau o obligaţiune, în speranţa obţinerii de câştig din diferenţele favorabile de curs.