Geneza dirijismului economic

1) Geneza

Doctrina keynesianǎ îşi trage rǎdǎciniile din acea realitate economicǎ concretǎ care a existat în perioada interbelicǎ, în special în Anglia, dar şi în alte ţǎri industrial dezvoltate.

Epoca dominaţiei capitalurilor individuale, preţurilor libere, stabilitǎţii monetare – realitǎţi de la care au pornit clasicii elaborându-şi doctrina- dispǎruse de mult. În noile condiţii rolul hotǎrâtor în economie îl jucau grupurile de monopol, concurenţa imperfectǎ, precum şi o mare diferenţiere de venituri. Însǎ problema principala care îi framânta atât pe teoreticieni, cât şi pe oamenii de stat, era şomajul.

Paradoxal, dar doctrina neoclasicǎ consideratǎ a fi perfectǎ, devenea daunǎtoare. Afirmaţiile ei categorice precum ca problemele economice se rezolva de la sine, în mod automat, cǎ inflaţia, crizele, şi şomajul sunt nişte fenomene trecǎtoare şi neînsemnate, nu mai corespundeau realitǎţii şi îi derutau pe practicieni. Cu toate acestea începea sǎ se contureze tot mai pronunţat o rupturǎ între teoria şi practica economicǎ. În timp ce în teorie dominau conceptele liberalismului economic,pretutindeni în lume, pentru a face faţa situaţiei, statul recurgea tot mai mult la amestecul sǎu în viata economicǎ, şi nu numai în ţǎrile ce se considerau tradiţional liberale: SUA, Anglia, Franţa.

Era nevoie de a înnoi atât metodologia, cât şi teoria economicǎ, lucru pe care începuse sǎ-l facǎ deja unii economici, A.CPigou (1877-1959), polonezul M.KalecKi (1859-1926) şi totuşi, misiunea de a elabora o nouǎ doctrinǎ şi de a propune reţete concrete şi eficiente pentru a ieşi din crizǎ avea sǎ-i revinǎ lui Keynes. Jhon Keynes Maynard este întemeietorul doctrinei keynesiste şi animatorul principalului curent de gândire economicǎ burghezǎ contemporanǎ.

Keynesismul este doctrina economicǎ de bazǎ a burgheziei din ţǎrile capitaliste dezvoltate în epoca contemporanǎ. Prin obiect, concepţie, metodǎ şi funcţii,ea se opune gândirii economice a clasei economice ale statelor capitaliste.Amplificarea dezordinii şi a zvârcolirilor capitalismului în perioada marii crize l-a determinat pe Keynes sǎ pǎrǎseascǎ linia optimistǎ a neoclasicismului şi sǎ elaboreze o nouǎ doctrinǎ expusǎ în lucrarea “Teoria generalǎ” a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, apǎrutǎ în 1936. Doctrina Keynesistǎ a devenit suport teoretic pentru militarizarea economiilor occidentale, pentru preamǎrirea “avantajelor” economiei de rǎzboi.

În timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial Keynes a fost consilier special premierului britanic Winston Churchill.Imediat dupǎ rǎzboi el prezintǎ la Bretton-Woods, în SUA varianta britanicǎ a unui nou sistem valutar internaţional.

2) Contribuţia lui Keynes în domeniul ştiinţei economice

Pentru Keynes, economistul “clasic” era orice scriitor care apǎra legea lui Say. Prin legea lui Say, Keynes înţelegea cǎ orice surplus de producţie va genera în mod automat un spor echivalent de cheltuieli şi venituri pentru a menţine toate locurile de muncǎ ocupate în economie.

Mitul lui Keynes de veritabil cavaler în armurǎ strǎlucitoare care s-a ridicat împotriva acelor care susţin reducerea salariilor, a avocaţiilor legii lui Say şi a partizanilor opiniei trezoriei, este susţinut de noutǎţilor veritabile din gândirea economicǎ keynesianǎ, chiar dacǎ “Teoria generalǎ” a fost numai o teorie specialǎ a capcanei lichiditǎţii şi salarilor rigide.

Noile trǎsǎturi frapante ale economiei keynesiene sunt reprezentate, înainte de toate, de tendinţa de a lucra cu elemente agregate şi la a reduce întreaga economie la patru pieţe legate între ele şi anume:piatǎ mǎrfurilor , a forţei de muncǎ, a banilor în a actiunilor; în al doilea rând, el amanifestat tendinţa de a se referi la perioade scurte de timp şi a realize analize pe timp îndelungat, vizând ca şi predecesori sǎi sǎ îndepǎrteze probabilitatea stagnǎrii seculare; şi, în al treilea rând,el a urmǎrit sǎ îndepǎrteze întreaga gamǎ a ajustǎrilor mai mult în direcţia modificǎrii condiţiilor economice de producţie decât în direcţia modificǎrii preţurilor.Echilibrul pe ansamblul economiei impune “echilibrul şomajului”; aceasta impune modificǎrea profundǎ a “ viziunii”, “Weltanshaung” una dintre paradigmele economiei clasice, care, fǎrǎ îndoialǎ, includea cǎ forţele competitive sunt capabile sǎ dirijeze economia cǎtre stadiul angajǎrii depline a forţei de muncǎ fǎrǎ intervenţia statului.

Contribuţia “Teoriei generale” la dezvoltarea economiei moderne, nu a constat numai din faptul cǎ şi-a îndreptat atenţia asupra elemntelor agregate şi nu deasupra firmelor şi gospodǎriilor, cǎ a pus în centrul macroeconomiei venitul şi angajǎrile în locul banilor şi preţurilor, ci şi din formularea teoriilor cu ajutorul modelelor ale cǎror variabile cheie şi legǎturi sunt astfel specificate încât sǎ poatǎ fi mǎsurate şi testate. Imboldul pe care “Teoria generalǎ” l-a dat construirii medotelor testabile ale comportamentului economic constituie una dintre trǎsǎturile istoriei încununate de success a teoriei keynesiene. S-a constat cǎ Societatea de econometrie predǎ “ Teoria generalǎ” de mai mulţi ani, şi cǎ econometria a rǎmas o ramurǎ ştearsǎ a ştiinţei economice pânǎ când Keynes a pus-o în valoare. La şfârşitul celui de al doilea rǎzboi mondial, econometria a devenit ramura conducǎtoare a dezvoltǎrii ştiinţei economice, iar modelele macroecomice keynesiene au început sǎ fie din ce în ce mai utilizate în muncǎ econometricienilor. Cel mai mare atribut plǎtit de economişti este cǎ ştiinţa economicǎ nu poate fi imaginatǎ fǎrǎ Keynes.

Numeroase aluzii din “Teoria generalǎ” a lui Keynes la adresa rigiditǎţii salarului şi preţului care caracterizeazǎ economia în perioadǎ de depresiune, a deschis rapid calea spre flexibilitatea salariului şi preţului, odatǎ cu angajarea deplinǎ a forţei de muncǎ. În panfletul sǎu “Cum sǎ plǎtim pentru rǎzboi” (1940), Keynes a pus bazele analizei inflaţiei, prezetând o situaţie în care cererea globalǎ intersectezǎ oferta globalǎ la nivele ale venitului naţional peste cele ale ocupǎrii locurilor de muncǎ. Inflaţia cu o astfel de cerere va determina imediat inflaţia costurilor, datoritǎ efectelor angajǎrii asupra salariilor bǎneşti. Aceste consideraţii au stat la baza dezbaterilor din anii 1950 în centru cǎrora s-au aflat mai mult problema inflaţiei decât a deflaţiei pusǎ în faţa celor care elaboreazǎ politica economicǎ.

John Maynard Keynes are o contribuţie deosebitǎ în logica probilisticǎ . Aceasta constǎ în: