Gestiunea Stocurilor în Cadrul Întreprinderii

Introducere

În activitatea curentă a agenţilor economici apar probleme operative de producţie, de planificare sau proiectare, care se cer rezolvate în aşa fel incât ele să corespundă unui anumit scop, de exemplu: un program de producţie realizat cu beneficii cât mai mari, cu cheltuieli cât mai mici sau intr-un timp cât mai scurt etc. Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic, respectiv: beneficii unitare, coeficienţi tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli unitare, consumuri specifice etc., se pot formula probleme care să ţină seama de scopul agenţilor economici atunci când porneşte procesul tehnologic.

Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi cu cheltuieli minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, sau a stocurilor de produse finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a mărfurilor.

Elementul care asigură deconectarea şi care joacă rolul de tampon, de amortizor al variaţiilor îl reprezintă stocurile.

Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sferă largă de cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare a amplasării stocurilor în teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi evidenţă a acestora, cât şi probleme de recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire şi control, de redistribuire şi mod de utilizare.

Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod obiectiv, să se recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea producţiei materiale şi a consumului.

Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită comandă, iar desfăşurarea procesului de stocare poate avea loc în baza organizării sale raţionale. Realizarea în condiţii de eficienţă economică maximă şi de utilitate impune o coordonare permanentă a procesului de stocare şi un control sistematic al modului de derulare al acestuia.

Capitolul I. GESTIUNEA STOCURILOR

1.1 Rolul, funcţiile şi natura economica a stocurilor.

Stocurile reprezinta cantitaţi de resurse materiale sau produse (finite sau intr-un stadiu oarecare de fabricaţie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale unitaţilor

economice intr-un anumit volum şi o anumita structura, pe o perioada de timp determinata, în vederea unei utilizari ulterioare.

Pe perioada respectiva resursele materiale sunt disponibile, dar nu sunt utilizate, deci sunt neactive, scoase din circuitul economic, sau care prelungesc acest circuit (aspect considerat negativ).

Stocul este o rezerva de material destinat s-a satisfaca cererea beneficiarilor, aceştia identificându-se, dupa caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de fabricaţie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de intreţinere (articole de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de dupa vânzare (piese detaşate).

Tratarea procesului de stocare ca proces “obiectiv necesar” se impune, nu numai ca urmare a naturii economice a acestuia, ci şi pentru ca realizarea lui atrage cheltuieli apreciabile, concretizate în afectarea unor importante spaţii de depozitare-pastrare, de utilaje pentru transport-depozitare, de fonduri financiare etc.

Deşi diferite, procesele de stocare au totuşi o serie de caracteristici comune, dintre care esenţiala este acumularea unor bunuri în scopul satisfacerii cererii viitoare. O problema de teoria stocurilor exista doar atunci când cantitatea resurselor poate fi controlata şi exista cel puţin o componenta a costului total care scade pe masura ce cantitatea stocata creşte. [5;18]

Evoluţia nivelului stocului este interesanta din doua puncte de vedere:

- din punctul de vedere al producatorului, care este preocupat de valoarea medie a nivelului stocului, deoarece aceasta valoare permite cunoaşterea imobilizarii totale