Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra activității din domeniul bancar

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a fost iniţiat pe considerente preponderent economice în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germanie, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda).

După mai bine de cincizeci de ani şi valuri succesive de aderare (în 1973 au aderat

Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; în 1981: Grecia; în 1986: Spania şi Portugalia; în 1955: Austria, Finlanda şi Suedia; şi în 2004: Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Malta, Ungaria). Uniunea Europeană cuprinde astăzi 25 de state membre şi se pregăteşte pentru extinderea prognozată pentru anul 2007 îndreptată din nou către ţările din Europa de Est.

Pentru o înţelegere mai profundă a amplului proces reprezentat de funcţionarea în practică a Uniunii Europene, vom face un scurt istoric al constituirii acestei cooperări

interstatale. Sunt analizate apoi elementele de bază ale cadrului legislativ de funcţionare,

mai exact principalele tratate adoptate de către statele membre. A doua parte a capitolului este dedicată relaţiei Uniunii Europene cu ţările candidate în lumina Criteriilor de la

Copenhaga. Ultima secţiune a capitolului este dedicată stadiului negocierilor Uniunii

Europene cu ţara noastră.

Motivele constituirii Uniunii Europene se regăsesc atât în nevoia stabilităţii şi ordinii în spaţiul bătrânului continent (idei regăsite în lucrările semnate de Machiavelli, Hobbes, Locke şi Kant) cât şi în expansiunea noţiunii de stat naţiune începând cu mijlocul secolului XIX. Cronologic, pot fi identificate trei faze distincte de constituire a Uniunii Europene: începând cu 1950 odată cu stabilirea instituţiilor Comunităţii Europene. Cea de a doua fază a început cu anii 1960 şi poate fi caracterizată prin dezvoltările succesive cuprinse între primele două valuri de extindere a spaţiului comun european. Ultima etapă a început în 1985 odată cu numirea lui Jacques Delors ca preşedinte al Comisiei Europene.

Începuturile constituirii a ceea ce astăzi este definit ca Uniune Europeană sunt legate, în genere, de „Protocolul de la Haga”, semnat în 1947 de către ţările Beneluxn (Belgia, Olanda şi Luxemburg). Având în vedere atât proximitatea lor geografică cât şi situaţia socio-economică dificilă cu care se confruntau ca urmare a celui de-al doilea război mondial, cele trei ţări au convenit crearea unei pieţe comune. Spaţiul economic comun viza facilitarea reconstrucţiei de după război şi normalizarea vieţii economice. Ca o primă direcţie comună adoptată în acest sens, ţările Benelux au desfiinţat taxele vamale în schimburile dintre ele şi au stabilit taxe comune faţă de produsele venite din alte pieţe.

Experimentul iniţiat de cele trei state avea să fie o reuşită şi a contribuit în bună măsură la amplificarea ideii de integrare europeana, idee existentă deja în Occidentul european. În contextul creat de succesul ţărilor Benelux se naşte aşa numita idee europeană, căreia Robert Schuman îi dă forma unui proiect lansat la 9 mai 1950.

Printre fondatorii ideii de integrare europeană, un loc important îl ocupă Jean Monnet. După ce a jucat un rol important în perioada primului război mondial, Jean Monnet a înfiinţat primele organizaţii franco-britanice de aprovizionare, fiind numit secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor. În această funcţie, economistul francez a remarcat dificultăţile organizaţiilor internaţionale de natură inter-guvernamentală, orientându-se spre organizaţii de natură supranaţională. Pe baza experienţei dobândite în acea perioadă, Jean Monnet a lansat ideea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Cucerit de planul redactat de Monnet, Schuman îşi asumă responsabilitatea politică a aplicării acestuia. Un rol

important în aplicarea ideii europene la avut şi Konrad Adenauer, cancelar al Germaniei Federale, favorizând, în primul rând, reconcilierea germano-franceză.

În 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO este prima organizaţie europeană ce dispune de atribute supranaţionale. Caracterul supranaţional rezultă din delegarea suveranităţii în privinţa gestionării pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, delegare consimţită de toate statele membre. În continuarea aceste iniţiative, cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda semnează în anul 1957 tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. În anul 1967 intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene. Un alt moment important în istoria UE este reprezentat de intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei economice în anul 1987.

După mai multe valuri de aderare şi extindere a organizaţiei europene (1972: Marea

Britanie, Danemarca si Irlanda; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; iar şase ani mai târziu: Austria, Finlanda şi Suedia), comunitatea devine „Piaţa celor 15”.

În tot acest timp comunitatea nu a fost lipsită de controverse. Aderarea Marii Britanii a provocat vii dezbateri. Coeziunea ţărilor fondatoare şi succesele Pieţei Comune au determinat guvernul englez să îşi depună în 1961 candidatura de aderare la CEE (Comunitatea Economică Europeană). Atitudinea totuşi ambiguă a britanicilor faţă de integrarea europeană şi rezervele exprimate de generalul de Gaulle au făcut însă ca aderarea Marii Britanii să se realizeze abia în 1972. Ca principală rezervă faţă de candidatură britanică, Generalul de Gaulle considera că statul englez ar putea juca rolul unui „cal troian” în interiorul comunităţii, ştiute fiind relaţiile privilegiate dintre SUA şi Marea Britanie.

Odată cu semnarea tratatului de la Maastricht, în anul 1993 Comunitatea Economică Europeană a celor cincisprezece membri se transformă în Uniunea Europeană. Comunităţile Europene (CECO, EURATOM si CEE), alături de politica externă şi de securitate comună şi Justiţia şi afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE. Noua denumire atestă, în fond, trecerea de la integrarea economică sectorială la o integrare superioară, prin includerea atât a planului politic, cât şi a celui socio-cultural.

În anul 1997 a fost adoptată „Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai

extinsă", care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene: Polonia, Ungaria, Cehia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Grecia, Turcia. Începând cu noiembrie 1998 apar primele rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la UE.

Deschiderea extinderii organizaţiei de cooperare europeană către noile state estice

are loc în principal datorită încetării războiului rece. Trebuie remarcat faptul că începuturile integrării economice vest-europene au avut loc în contextul confruntării globale dintre comunism şi capitalism. Pentru majoritatea analiştilor nu este deloc întâmplătoare concomitenţa apariţiei structurilor de integrare europeană cu înfiinţarea blocului militar Nord-Atlantic şi cooperarea strânsă dintre acesta din urmă şi Piaţa Comună. Aspectul ideologic existent în constituirea structurilor de integrare europeană din perioada războiului rece explica în acest fel şi faptul că o serie de state, deşi dezvoltate din punct de vedere economic, nu au fost acceptate în Piaţa Comună (cazul Austriei, Finlandei şi Suediei). Alte ţări cu nivel economic mai scăzut au devenit membre ale Pieţei Comune cu mult înainte datorită participării în cadrul NATO (cazul Greciei, Spaniei şi al Portugaliei).