Impactul Extinderii Uniunii Europene Asupra Procesului de Integrare Europeană

Cap. 1: Integrare Europeană

Integrarea europeană reprezintă un proces gradual de schimbare pentru economia și societatea românească in ansamblu, care, prin transformările aduse, implică efecte pozitive semnificative dar și o diversitate de costuri.

Procesul Integrării în Uniunea Europeană îşi are începuturile încă din septembrie 1946, când Primul – ministru al Marii Britanii Winston Churchill lansa ideea „construirii Statelor Unite ale Europei” pentru care socotea că trebuia organizat „un parteneriat între Franţa şi Germania”.

Transformările politice, economice şi sociale declanşate în Europa în urma Revoluţiilor din Estul şi Centrul Continetului în anii 1989 – 1991 au avut un impact hotărâtor asupra evoluţiei relaţiilor inter-europene şi mondiale- Diplomaţia europeană a cunoscut schimbări semnificative, adaptându-se din mers la noile cerinţe determinate de reaşezarea raporturilor politice dintre statele Continentului.

În urma victoriei revoluţiilor împotriva regimurilor totalitare, Uniunea Europeană a devenit „un punct de atracţiei” pentru popoarele din Centrul şi Estul Continetului, punându-se problema „integrării lor în sistemul de valori reprezentat de această Uniune de state”.

Ţinând seama de faptul că procesul de integrare este deosebit de complex, presupunând „ajustări economice structurale” în cazul fiecărei ţări candidate, după analize aprofundate, după contracte diplomatice la nivele diferite, şi după evaluări privind costurile acestui proces s-a ajuns la concluzia că „integrarea ţărilor din Centrul şi Estul Continentului trebuie să parcurgă două etape.

• O etapă în care aceste ţări să aibă statutul de „asociat la Uniunea Europeană”

• Etapa „integrării propriu-zise”

Uniunea Europeană exercită o puternică forţă de atracţie mai ales prin „nivelul vieţii cotidiene a oamenilor”.

Europa Occidentală este atractivă prin gradul de dezvoltare, nivelul de trai al populaţiei, prin standardele de civilizaţie atinse şi, nu în ultimul rând, prin posibilităţile de realizare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Experienţa demonstrează că negocierile de aderare şi integrare reprezintă un act de cea mai mare răspundere, deoarece miza acestor negocieri o constituie statutul politic, economic şi financiar al ţărilor respective, în perspectiva includerii lor ca state membre cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

Având în vedere importanţa covârşitoare a acestor negocieri pentru destinul ţărilor candidate se cer respectate trei condiţii fundamentale:

• transparenţa totală

• cunoaşterea până la detaliu a dosarelor

• profesionalismul negociatorilor

Anii 1990 – 1993 au rămas în istoria diplomaţiei europene drept „anii negocierii condiţiilor şi modalităţilor de asociere a ţărilor din centrul şi Estul Continetului la Uniunea Europeană.

Rezultatul negocierilor diplomatice din acesti ani a fost consemnat în acordurile de asociere, încheiate între fiecare ţară asociată, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte.

S-a convenit ca „asocierea să includă o perioada de tranziţie de maxim 10 ani”, împărţită „în doua etape succesive”, fiecare durând, în principiu, cinci ani. Atât în prima, cât şi în a doua etapă, ţările asociate s-au angajat sa efectueze reformele economice care se impun şi să introducă factorii necesari pentru cooperarea şi apropierea reală între sistemele părţilor, iar Uniunea Europeană s-a angajat să stabilească instrumente de cooperare şi de asistenţă economică, tehnică şi financiară pentru a ajuta ţările respective, să facă faţă consecinţelor economice şi sociale ale reajustării structurale.

Lărgirea Uniunii Europene, prin includerea statelor din Europa Centrală şi de est, constituie o evoluţie firească a reaşezării structurilor economice continentale în condiţiile transformărilor din economia mondială, reprezentând o garanţie a menţinerii unor ritmuri adecvate ale proceselor dezvoltării economie şi expansiunii comerţului internaţional.

Acest proces complex include reamplasarea continuă a industriilor şi serviciilor, în condiţiile dezvoltării exporturilor. Sunt evoluţii continentale care presupun o forţă de muncă ieftină şi deosebit de calificată.

Principiul cooperării capătă o importanţă şi mai mare în anii finalizării procesului integrării ţărlor asociate. Atât Uniunea Europeană, cât şi fiecare ţară asociată trebuie să coopereze pentru a găsi cele mai bune soluţii. Cooperarea presupune stabilirea unor obiective comune şi întreprinderea măsurilor ce se impun pentru realizara lor.

Obiective majore

• În actuala etapă a procesului integrării, ţările asociate au de îndeplinit, cu prioritate obiectivele economice. După cum sublinia Comisarul European pentru Extindere.

• Cooperarea are rol în domeniul industriei; vizează promovarea şi protecţia investiţiilor; urmăreşte atingerea standardelor agroindustriale şi aprecierea conformităţii; se desfăşoară în ştiinţă şi tehnologie; în învăţământ şi pregătire profesională.

• De asemenea, cooperarea cunoaşte noi dimensiuni în agricultură şi sectorul agroindustrial; în domeniul energiei; în domeniul gospodăririi apelor; în domeniul transporturilor, telecomunicaţiior, serviciul poştal şi cel al transmisiunilor, etc.

Integrarea Europei are loc într-un ritm alert, dar care este, în acelaşi timp, prea lent. Privită din perspectiva provocărilor cărora trebuie să le facă faţă - competitivitate economică, securitate internă, întărirea rolului său politic pe plan internaţional – cooperarea este prea slabă, iar rezultatele sunt adeseori nesemnificative.

De ce extinderea?

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuri ale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută la îndeplinirea visului părinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă.

Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trăit, mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă. Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectiva aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor pentru o democraţie pluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei. Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii prosperităţii economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în regiune. Dar drumul acestor popoare către Europa nu a fost uşor. Procesul de transformare a determinat schimbări masive în întreaga Europă Centrală şi de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsură de noile oportunităţi apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au dispărut. Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptării au fost deja resimţite în viitoarele state membre. Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea şi democraţia din Europa Centrală şi de Est au dus deja la obţinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securităţii, ci şi al prosperităţii: dezvoltarea rapidă a comerţului a contribuit la crearea de oportunităţi pentru libera iniţiativă, investiţii, noi locuri de muncă şi o creştere economică marcată în Europa Occidentală.