Impactul fiscalizării în economia națională

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN FISCALITATE

1.1. Conceptul de fiscalitate

În orice societate care a atins un anumit stadiu de dezvoltare, existenţa unei forme de organizare guvernamentală (numita stat) este esenţială. Pentru a-şi îndeplinii misiunea, fiecare stat, sau entitate guvernatoare, are nevoie de o seama de active (bunuri, personal, fonduri).

La baza instituirii impozitelor stă necesitatea statului de a-şi procura resurse pentru acoperirea cheltuielilor pe care trebuie sa le efectueze în vederea înfăptuirii rolului sau economico-social.

Fiscalitatea poate fi privită ca o legătură între stat şi persoane fizice şi juridice. Impozitele sunt percepute ca un rău necesar, fără existenţa acestora statul fiind pus în imposibilitatea de a-şi putea desfăşura(prin intermediul instituţiilor publice) activităţile cu care este mandatat.

La baza stabilirii impozitelor in România stau o serie de principii care conform art 3 din Legea nr 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.O. nr.927/2003.:

• Neutralitatea masurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin. Se urmăreşte ca, prin măsurile prevăzute în legislaţie, să se asigure acelaşi regim fiscal penru contribuabilii aflaţi în situaţii similare.

• Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv acestia să poata urmării şi întelege sarcina fiscala cele revine, perecum şi să poată determina influenţa propriilor decizii de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Respectarea acestui principiu duce la o mai mică posibilitate de evaziune fiscală la adăpostul legii(evaziune fiscala legala), ca urmare a faptului că prevederile legislative nu pot fi interpretate în favoarea statului sau a contribuabililor în funcţie de anumite situaţii create. Astfel, legea este egală în aplicare pentru toti contribuabilii.

• Echitate fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în functie de marimea acestora. În vederea aigurării echităţii fiscale la nivelul persoanelor fizice un pas important a fost făcut prin introducerea impozitului pe venitul anual global. Astfel , cea mai mare parte a gategoriilor de venituri realizate de persoanele fizice(din punct de vedere al volumului lor este supusă procesului de globalizare în vederea determinarii impozitului de plată. Se ajunge în acest fel la realizarea echităţii pe orizontală în impozitare:la venituri egale, impozite egale. Totuşi datorită faptului că nu toate veniturile realizate de persoanele fizice sunt supuse procesului de globalizare(cum ar fi veniturile din pensii, din activitati agricole, din investiţii, din jocurile de noroc şi premii etc.), echitatea nu este realizată în totalitate. De aesemenea, un alt aspect care va trebui avut în vedere de guvernanţi este asigurarea unei echităţi pe verticală, ceea ce presupune asigurarea unei impozitări progresive pe tranşe, în care cotele de impozitare şi tranşele să fie stabilite de asa natura încât trecerea de la o tranşă de impozitare la alta să ducă la aceeasi pierdere de utilitate din venitul unei persoane. Echitatea în impozitare nu trebuie însă urmarită doar ca impact al unui impozit asupra veniturilor. Astfel, în cazul persoanelor fizice, un impact în impozitare îl au si contribuţiile la asigurarile sociale sau impozitele indirecte. O echitate în impozitare de 100%(utopic de realizat) ar trebui să urmarească toate impozitele suportate de o persoana, acestea urmând a fi raportate la veniturile realizate, precum şi la alte avantaje de care beneficiază sau poate beneficia o persoana fizica. Echitatea, cel putin cea orizontală, se poate realiza doar în măsura în care gradul de impozitare al persoanelor este egal. Un alt aspect legat de echitate fiscală în cazul persoanelor fizice este asigurarea unui minim neimpozabil, reprezentat prin deducere personală, care să poată fi alocat în vederea satisfacerii nevoilor de trai strict personale.

• Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea in vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore. Un element extrem de important este şi faptul că în Codul fiscal se prevede că orice modificare sau completare la rglementările fiscale existente la un moment dat intră în vigoare cu prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege. Astfel o personă fizică sau juridică poate adopta unele decizii cunoscând prevederile fiscale existente pe întreaga perioadă a anului fiscal. Prin aceasta se elimină acuzele aduse legislaţiei fiscale că este instabilă, deoarece de-a lungul timpului au existat situaţii în care anumite prevederi au fost valabile doar pentru scurte perioade de timp, sau au fost modificate într-un ritm rapid, cu efecte negative asupra mediului de afaceri.

Impozitul este un rezultat al puterii de gândire şi de inovaţie a geniului uman, ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare şi organizare socială. Scopul este determinat de necesitatea finanţării nevoilor autorităţilor publice, ale căror funcţii şi sarcini au un caracter permanent evolutiv. Venitul realizat, acumulat, consumat constituie sursa impozitului, iar preluarea unei părţi a acestuia se realizează prin prelevări pecuniare stabilite în mod direct, definitiv şi obligatoriu asupra diverselor forme de venit. Utilitatea este directă şi indirectă. Utilitatea directă este de natură financiară şi constă în contribuţia sa majoră la finanţarea serviciilor publice pe care autorităţile publice au obligaţia să le asigure colectivităţii. Utilitatea indirectă constă în serviciile publice de care beneficiază în diferite proporţii membrii colectivităţii, la care se adaugă posibilitatea ca Statul să-l utilizeze în scopul intervenţiei sale în economie, în vederea asigurării unui optim economic şi social la nivelul permis de dezvoltarea forţelor şi relaţiilor de producţie, precum şi de caracterul limitat al resurselor.

Teoria şi practica fiscală utilizează noţiunea de taxă alături de cea de impozit. Din punct de vedere semantic noţiunea de taxă are mai multe sensuri:

• sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit;

• plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi;

• sumă de bani care se plăteşte unor instituţii în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi.

Prin asociere cu alte elemente lingvistice, aceasta poate desemna: diverse tipuri de prelevări obligatorii (fiscale şi parafiscale), dar şi preţul unor operaţiuni de natură economică, financiară, monetară (taxă de locaţie, taxă pentru marcarea obiectelor de aur şi argint, taxă de poliţă, taxă de scont, etc.)

Taxele fiscale care nu se deosebesc de impozite, fiind sinonime conceptual cu acestea, sunt stabilite prin lege, au caracter obligatoriu, nu au o contrapartidă directă pentru cei ce le suportă şi nici o destinaţie specială, constând în fluxuri fiscale care finanţează bugetul de stat şi bugetele locale.