Implementarea Acquis-ului Comunitar cu Sistemul Fiscal Specific UE

Pe măsură ce progresează unificarea economică, monetară şi politică în Europa, problemele fiscale apar, din ce în ce mai mult, ca nişte chestiuni de primă importanţă.

În prezent, ponderea şi structura fiscalităţii diferă mult, mai ales între ţările din Comunitatea Europeană :

- cotele impozitare obligatorii variază de la 33% din PIB în Spania, până la 52% în Danemarca;

- impozitul pe venit reprezintă 5% din PIB în Franţa sau Grecia, dar 27% în Danemarca;

- întreprinderile daneze nu plătesc, practic, cotizaţii sociale pentru patroni, dar acestea reprezintă 9% din PIB în Spania, Belgia sau Italia şi 12% în Franţa;

- partea de impozite indirecte variază de la 9,5% din PIB în Germania, până la 17,5 în Irlanda şi Danemarca etc..

Diferenţele substanţiale de fiscalitate, de la stat la stat, demonstrează că guvernele statelor-membre ale UE îşi aleg formula convenabilă în funcţie de starea economiei şi de strategiile econo-mice. Până nu va exista o piaţă unică europeană, sau chiar un stat federal, cu toate cele 4 dimensiuni ale pieţei integrate, nu se va determina o cotă armonizată de impozitare între toate statele-membre.

Ceea ce merită subliniat, în mod deosebit, este faptul că sarcina fiscală în zona euro, definită ca raport între veniturile bugetare din impozite şi PIB, este foarte ridicată. În anul 1999, era de 43% din PIB, mai mare cu 14 puncte procentuale decât în SUA şi cu 16 puncte procentuale decât cea din Japonia. Sarcina fiscală globală diferă, în mod semnificativ, între state, este relativ mai înaltă în ţările nordice (Belgia, Franţa, Austria) şi relativ scăzută în Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda şi Marea Britanie. Aceste deosebiri sunt datorate, în cea mai mare măsură, ponderii sectorului public în economie.

Există o legătură strânsă între veniturile fiscale şi cheltuielile publice, acestea din urmă fiind influenţate de nivelul veniturilor pe cap de locuitor. Prin programele de stabilitate şi convergenţă elaborate şi actualizate de statele-membre ale Uniunii Europene, acestea îşi exprimă intenţia de a modifica sistemele lor fiscale. Reformele preconizate diferă ca întindere şi profunzime, de la stat la stat, dar majoritatea urmăresc reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, în special pentru cei cu salarii mici, şi sporirea incitaţiei pentru asumarea riscului prin intermediul impozitului pe capital. Reformele impozitelor indirecte şi propunerile pentru transferul sarcinilor fiscale sunt mai mult diversificate ca natură.

Unele din aceste măsuri de reformă au fost puse în practică, altele urmează să fie implementate.

Sinteza măsurilor de reformă permite delimitarea unor criterii de analiză a procesului de reforme fiscale:

1) reforme fiscale, analizate pe grupuri de ţări;

2) reforme fiscale, analizate pe categorii de impozite (contribuţii pentru securitatea socială; impozitul pentru companii etc.)

Analiza reformelor pe grupuri de ţări, permite concluzionarea că la nivelul ţărilor membre şi candidate ale UE se manifestă trei curente:

1. Franţa şi Germania, ţări care nu pot să-şi permită reducerea esenţială a taxelor din cauza deficitelor bugetare. Acestea din urmă solicită Comisiei Europene introducerea unui nivel minim al impozitelor în ţările membre ale uniunii;

2. Alte ţări au decis să urmeze tendinţa reformatoare din teama de a nu se confrunta cu migrarea locurilor de muncă şi a investiţiilor peste graniţe,;

3. Ultimul grup , în cadrul căruia se distinge Irlanda, au obţinut succese importante prin aplicarea acestor reduceri de impozite.

Analizate pe categorii de impozite, reformele întrunesc un important segment - contribuţiile la securitatea socială. Tendinţa generală, caracteristică acestui segment, este de reducere a acestora, cu nuanţări de la ţară la ţară. Câteva state-membre ale UE (Germania, Austria, Finlanda) au luat în considerare reduceri globale ale costurilor cu munca, adiacente salariilor.