Indicatorii Crizei

Argument

Criza economică mondială actuală a afectat milioane şi milioane de oameni din diferite domenii şi din diferite categorii sociale.

Pierderile de ordinul sutelor de miliarde de euro se regăsesc în bugetele statelor care au acumulat datorii uriaşe şi care riscă să rămână neachitate. Banii pompaţi în bănci duc la crearea unor deficite bugetare enorme: Marea Britanie 8,8%, Spania 6,2%, Franţa 5,4%. Aceste pierderi se regăsesc şi în buzunarele investitorilor mici sau ale acelora care şi-au încredinţat economiile unor fonduri de investiţii, de fapt în ale populaţiei şi în lipsurile pe care le suportă aceasta.

La toate acestea se adaugă implicaţiile în domeniile culturale, etice, politice, relaţiilor interumane.

Una dintre ideile centrale ale lucrării de faţă priveşte importanţa cunoaşterii problemelor economiei şi prevenirea populaţiei.

Într-un articol publicat în „Curierul Naţional” din 7 ianuarie 2009 şi intitulat „Cine trebuia să ne avertizeze de existenţa balonului imobiliar”, jurnalistul Adrian Panaite se întreabă: „Unde erau politicienii în anii din urmă când ar fi trebuit să ne avertizeze să nu plusăm la gula speculativă? Aţi ghicit! Făceau speculaţii cu terenuri”.

Autorul sugerează cât de importantă ar fi fost conştientizarea pericolului reprezentat de spargerea potenţială a unui astfel de bubble din domeniul imobiliarelor, de către guvernanţii care să fi luat măsuri de impozitare a tranzacţiilor din domeniu.

Pornind de la realitatea că majoritatea populaţiei a fost şi este obligată să joace după regulile unui sistem financiar complicat, speculativ cu dobânzi, inflaţie, risc valutar, ne întrebăm câţi oameni ar fi suportat mai uşor loviturile dure ale crizei în cazul în care ar fi fost în cunoştinţă de cauză.

Articolul mai subliniază că Banca Naţională a fost singura instituţie care a lansat avertismente periodice în media şi în mediul de afaceri.

Alături de întrebarea amintită, lucrarea de faţă cuprinde implicit şi alte întrebări, cum ar fi: Crizele pot fi prevenite? Cum s-a transformat criza financiară într-o depresiune mondială? Cum pot fi puse finanţele în slujba economiei reale, industriei, oamenilor? Lipsa de etică şi lăcomia pot să fie cauze ale declanşării crizei?

Lucrarea de faţă are ca obiective prezentarea unor învăţăminte ale trecutului, retrospectiva crizei economice actuale şi ale cauzelor acesteia, indicatorii crizei în România, opinii privind intervenţia sau non-intervenţia statului în economie.

Dorim să prezentăm spre reflecţie şi alte probleme, precum: modul în care sunt prevăzute crizele, faptul că explicaţiile şi remediile nu pot fi aceleaşi „întrucât depind de modul cum sunt percepute”, modul în care se combină fenomenele de supraproducţie şi de subconsum, dinamica acumulării capitalului şi a îndatorării, evoluţia producţiei şi a repartiţiei veniturilor, rolul pe care ar putea avea anticiparea crizelor; rolul globalizării şi dereglementării, rolul tehnologiilor şi mai ales al internetului şi nu în ultimul rând interdependenţa pieţelor.

Crizele economice ca lecţii ale trecutului

În „Dicţionarul de ştiinţe economice”, editura A.R.C. 2006 se subliniază faptul că următoarea criză riscă să se producă acolo unde nu este aşteptată, deci acolo unde nu s-au luat măsurile minime de precauţie. „Aceasta înseamnă însă că ar trebui să ne lăsăm pradă pesimismului steril. Este posibil totuşi, graţie unor politici potrivite, să se consolideze dispozitivul prudenţial (de exemplu, prin intensificarea supravegherii băncilor şi a pieţelor financiare), să se utilizeze levierele policy-mix-ului (combinaţia monedă-buget) şi ale politicilor structurale, pentru a limita fluctuaţiile şi a îmbunătăţi direcţia de creştere. Introducerea monedei euro reduce şi chiar elimină anumiţi factori de instabilitate în Europa.

Însă moneda unică nu reprezintă în nici un caz o asigurare împotriva tuturor riscurilor. Va trebui îmbunătăţită funcţionarea sistemului monetar şi financiar internaţional, găsindu-se echilibrul între cursuri de schimb prea rigide şi cursuri complet flotante, consolidându-se aproape peste tot dispozitivul prudenţial şi controlul intern din bănci şi clarificându-se repartiţia competenţelor între diferite organisme internaţionale”.

Acest fragment implică o viziune asupra a ceea ce urma să se producă în anii 2007 – 2009. El nu este o relatare seacă, specifică dicţionarelor obişnuite, ci mai mult decât atât: are ca ţintă băncile şi sistemul financiar, apelul la prudenţă şi la competenţele organismelor internaţionale, apelul la cunoaşterea şi analiza trecutului.

Astfel de idei găsim în multe publicaţii aparţinând atât presei internaţionale cât şi româneşti. Amintim în acest sens un articol intitulat „A şaptea criză care a zguduit lumea”, publicat în săptămânalul „Capital” din 30 octombrie 2008, aparţinând autorilor Aurel Drăgan şi Vali Bârzoi, care fac o retrospectivă a crizelor economice care au zguduit lumea.

Este prezentată CRIZA INDUSTRIALĂ din 1929 care a dus la prăbuşirea principalului indice american, Dow Jones Industrial Average (DJIA). În decurs de 3 ani, indicele a pierdut aproximativ 85% din valoare, coborând de la 381 de puncte până la 60 de puncte. Această criză s-a manifestat prin reducerea beuscă a producţiei industriale cu 44%, prin creşterea numărului şomerilor în 1932 la 30 milioane, prin creşterea capacităţilor de producţie neutilizate şi prin căderea în lanţ a băncilor. DJIA nu şi-a mai revenit la valorile de dinainte de „joia neagră” decât în anul 1954.

Articolul ne mai prezintă şi alte lecţii ale trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat:

• 1973 – 1979: CRIZA PETROLULUI a pornit tot din Statele Unite, pe fond politic, atunci când statele arabe membre ale OPEC au instaurat embargo, ca răspuns la ajutorul acordat israelienilor de către americani. Totuşi, decizia a găsit teren favorabil declanşării unei crize mondiale, pe fondul unei inflaţii generalizate la nivelul economiilor dezvoltate.

• 1986 – 1989: CRIZA SISTEMULUI DE ECONOMISIRE – CREDITARE a plecat de la liberalizarea activităţii acestora fără a le reglementa suficient, ceea ce a dus la investiţii imobiliare riscante din partea acestor instituţii financiare. În plus, activitatea acestora a fost marcată de fraude şi abuzuri de poziţie din partea unor funcţionari.

• BUBBLE–UL JAPONEZ s-a manifestat pe fondul creşterii economice a statului asiatic din perioada 1986 – 1990, ceea ce a determinat o creştere a preţului activelor imobiliare şi a titlurilor tranzacţionate pe bursă până la valori fără precedent. Cauza crizei pleacă de la decizia postbelică a Japoniei de a încuraja economisirea. Surplusul de bani în bănci a determinat o ieftinire a creditelor. În ultimă instanţă, companiile japoneze au avut un avantaj competitiv, printr-o capitalizare mult mai uşoară, iar produsele acestora s-au ieftinit şi mai mult. Surplusul de bani s-a îndreptat spre speculaţii bursiere şi, inevitabil, a dus la prăbuşirea pieţii de capital.

• 1979 – 1998: CRIZA ASIATICĂ mai este cunoscută şi sub numele de „criza FMI”. A pornit din Thailanda, pe fondul deciziei guvernului de a liberaliza moneda pentru a contracara supraîncălzirea determinată de sectorul imobiliar. În condiţiile datoriei financiare externe excesive, măsura a aruncat ţara în colaps, molipsind toate economiile din zonă. Severitatea crizei a determinat intervenţia Fondului Monetar Internaţional, care a propus un plan de redresare de 40 de miliarde de dolari, în schimbul adoptării unor reforme economice drastice.