Inflația ca fenomen monetar

Friedman considera ca inflatia este o boala periculoasa, o boala care nedetectata la timp, poate distruge societatea. In multe cazuri s-a recurs la inflatie din cauza celei mai vechi si mai persistente erori, aceea de a confunda banii cu bogatia.Adam Smith spunea ca “bogatia este constituita din bani sau din aur si argint[..],este o notiune populara care apare,normal, din dubla functie a banilor, ca instrument de comert si ca masura a valorii... A te imbogati inseamna a strange bani, iar bogatia si banii sunt, pe scurt, considerate in termeni populari sinonime din toate punctele de vedre.”

Notiunea de inflatie nu este un concept praxeologic in opinia lui Ludwig von Mises. El considera ca acest concept n-a fost creat de economisti, ci de vorbirea curenta a marelui public si a politicienilor. in el este implicata eroarea populara ca ar exista ceva de felul monedei neutre, sau al monedei cu putere de cumparare stabila, si ca moneda sanatoasa ar trebui sa fie neutra si sa posede o putere de cumparare stabila. Din aceasta perspectiva, termenul de inflatie a fost intrebuintat pentru a desemna schimbarile venite din partea banilor si care au drept rezultat o scadere a puterii de cumparare.

Termenul de inflationism desemneaza programe politice care urmaresc inflatia in sensul unor mari modificari ale puterii de cumparare induse de moneda. Revolutia semantica ce constituie una din trasaturile caracteristice ale zilelor noastre a modificat si intelesul traditional al termenului inflatie. Ceea ce numesc oamenii astazi inflatie a incetat de a mai fi o mare crestere a ofertei de moneda, desemnând consecintele inexorabile ale acestui fenomen, adica tendinta generala de crestere sau reducere a preturilor bunurilor si a ratelor salariale. Aceasta inovatie nu este nicidecum inofensiva. Ea joaca un rol important in stimularea predilectiei populare catre inflatie.

Cei ce fac incercari zadarnice si disperate de a combate consecintele inevitabile ale inflatiei – deci cresterea preturilor -- isi prezinta in mod inducator in eroare incercarile drept o lupta impotriva inflatiei. Desi nu lupta decât impotriva simptomelor, ei se prefac ca lupta impotriva cauzelor raului. Deoarece nu inteleg relatia cauzala dintre cresterea cantitatii de bani, pe de o parte, si cresterea preturilor, pe de alta, practic ei inrautatesc starea de lucruri. Exemplul cel mai bun l-au furnizat subsidiile oferite fermierilor de guvernele Statelor Unite, Canadei si Marii Britanii, in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. Preturile maximale reduc oferta la bunurile respective, deoarece productia genereaza pierderi in cazul producatorilor marginali. Pentru a evita o atare consecinta, guvernele le-au acordat subventii fermierilor care produc la costurile cele mai ridicate. Finantarea acestor subventii s-a facut din sporiri aditionale ale cantitatii de moneda. Daca pentru produsele respective consumatorii ar fi trebuit sa plateasca preturi mai mari, atunci nu ar fi aparut alte efecte inflationiste.