Libertatea de Exprimare în Cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului

INTRODUCERE

Elaborată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi libertaţilor fundamentale (cunoscută şi sub denumirea simplificată de Convenţia europeană a drepturilor omului) a devenit, treptat, unul din instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului în lume.

Ea reprezintă un astfel de instrument din două motive principale: pe de o parte, locul sau în dreptul intern al statelor membre care au ratificat Convenţia (în prezent, patruzeci şi cinci, în curand patruzeci şi sase), un loc care explică influenţa profundă exercitata de Convenţie asupra legislaţiei, jurisprudentei şi practicii acestor state; şi, pe de altă parte, faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaţionale de aparare a drepturilor omului, Convenţia europeană a drepturilor omului deţine propriul său mecanism jurisdicţional supranaţional, care se impune Inaltelor Părţi contractante şi garantează, în mod efectiv, respectarea de către acestea a drepturilor proclamate.

Două dintre articolele Convenţiei ilustreaza în cel mai inalt grad această caracteristică fundamentală, şi anume instaurarea, printr-un tratat internaţional, a unei jurisdicţii insărcinate să o aplice: art.19, potrivit caruia se instituie o Curte Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în scopul asigurarii respectarii angajamentelor rezultand în sarcina Inaltelor Părţi contractante în Convenţie şi din protocoalele sale: art. 46, care obligă Inaltele Părţi contractante să se conformeze hotarârilor definitive ale Curţii, în litigiile în care au fost parte.

Desigur, acest sistem de apărare a drepturilor omului nu este universal, ci doar european. Este de asemenea, adevărat că el nu acoperă decât drepturile şi libertaţile care sunt în mod esenţial orientate către respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile şi politice ale omului, excluzand, cu câteva excepţii, drepturile sale economice şi sociale (care sunt garantate prin alte instrumente, cum ar fi Carta sociala europeană). Totusi, cele două limite menţionate mai sus, cea geografică şi cea materială, nu diminueaza deosebita importanţă juridică şi politică a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Acesta este şi motivul pentru care cunoasterea Convenţiei este indispensabilă la ora actuală: ea poate fi invocată în faţa jurisdicţiilor interne care trebuie să o aplice, sub controlul de ultimă instanţă al Curţii Europene a Drepturilor Omului, care intervine nu ca un judecator de a treia sau a patra instanţă, ci ca un organ de control european. Sistemul Convenţiei este, asadar, fundamentat pe principiul subsidiariţatii, bine cunoscut în dreptul internaţional public general.

Convenţia nu a fost, însă, introdusă concomitent în sistemul de drept naţional al tuturor ţărilor europene. Primele state semnatare erau, la origine, abia o duzină. Dar numărul lor a crescut ulterior. La sfârsitul anilor 1980, douazeci şi trei de state semnaseră şi ratificaseră Convenţia. În prezent sunt patruzeci şi cinci (aproape dublu). Fără îndoială, trebuie notat că un puternic curent de adeziuni s-a manifestat în anii 1990, în Europa Centrala şi Orientală, după căderea regimului comunist şi la sfârsitul razboiului rece.

La randul ei, România a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului la 20 iunie 1994, cu mai bine de patru ani înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr.11, care a schimbat fundamental mecanismul instituţional, îndeosebi prin faptul că a pus capat existenţei Comisiei Europene a Drepturilor Omului, transformând Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o jurisdicţie permanentă şi unică, şi retragând rolul jurisdicţional al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. România a devenit un actor important pe terenul Convenţiei: astfel, ea figurează la ora actuală printre cele cinci sau şase state impotriva cărora numarul de cereri introduse este cel mai ridicat.

Motivul alegerii libertaţii de exprimare ca temă de lucrare constă în aceea că libertatea de exprimare, aparată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Conventie. Intr-adevar, ea stă chiar la baza notiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este cladită Convenţia. Libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi şi mai importante libertati cetatenesti, cunoscuta fie sub aceasta denumire, fie sub denumirile aspectelor sale: libertatea cuvantului şi libertatea presei.

Libertatea există doar dacă nu e limitată, dar lipsa restricţiilor nu e suficientă; libertatea trebuie să aibă şi un conţinut pozitiv, să fie susţinută de valori concretizate în acţiune. În cazul libertăţii de exprimare, e necesar ca cineva să asculte, să existe dialog şi consecinţe ale dialogului: consecinţe normale şi moderate, dar în acelaşi timp necesare şi previzibile. Altfel, libertatea de exprimare poate să ducă nu la dialog, ci la haos. Legătura dintre cuvinte şi realitate se poate vedea, spre exemplu, foarte bine în zona societăţii civile, a organizaţiilor nonguvernamentale.