Monografie SOB pe baza băncilor din Spania

Capitolul I. Prezentarea sistemului bancar Spaniol

1.1 Istoricul sistemului bancar

In paralel cu dezvoltarea acestei activităti în marile orase comerciale italiene a apărut Banca privată în Barcelona. În timpul epocii lui Jaime I el Conquistador (1213-1276) au fost derogate legile gotice si romane privind schimbul comercial care au fost înlocuite prin Usos de Barcelona. În plus reglementarea completă a negotului bancar, cu fixarea de atributii, drepturi, garantii si responsabilităti ale bancherului, s-a elaborat detaliat în las Cortes din 1300-1301.

Astfel, de exemplu, pe 13 februarie 1300 s-a stabilit ca fiecare bancher care falimentează să fie declarat infam, prin intermediul unui purtător de cuvânt, în întreg orasul, fiind pedepsit la o dietă strictă de pâine si apă atât timp cât nu va înapoia creditorilor săi suma integrală a depozitelor lor . Pe lângă aceasta, un an după aceea, pe 16 mai 1301 , s-a stabilit obligatia de a retine chezasii sau garantii de la terte părti pentru a desfăsura activitatea bancară, astfel că acei care o exercitau fără să prezinte asemenea garantii nu puteau să pună o fată de masă pe masa lor de bancheri, cu scopul ca toată lumea să vadă că nu dispuneau de aceeasi solvabilitate ca si cei care obtinuseră garantiile, si deci acea fată de masă. Orice persoană care nu respecta această dispozitie (adică, exercita activitatea bancară fără garantii, utilizând o fată de masă) era condamnată pentru un delict de fraudă sau escrocherie . În lumina acestor dispozitii, este clar că, în acestă etapă initială sistemul bancar din Barcelona trebuia să fie destul de solvabil si să respecte principiile esentiale ale dreptului cu privire la contractul de depozit bancar.

Totusi, există indicii că în foarte scurt timp, în pofida a toate acestea, bancherii privati au început să actioneze fraudulos, fapt pentru care pe 14 august 1321 se modifică legea respectivă, a cazurilor de faliment a băncilor, stabilindu-se ca acei bancheri care nu făceau fată angajamentelor cu caracter imediat erau proclamati în bancruta, iar în cazul de nerambursare a datoriilor lor fată de clienti într-o perioadă maximă de un an, să cadă în infamie publică, comunicată prin intermediul unui anunt public în locurile cele mai importante din Cataluna, si imediat după aceea să fie decapitati chiar în fata mesei lor de bancheri, iar proprietatea lor vândută, cu scopul de a face fată obligatiilor lor cu creditorii. Trebuie evidentiat că acesta este unul dintre putinele exemple istorice în care autoritătile publice se preocupă de apărarea în mod efectiv a principiilor generale ale dreptului de proprietate în ceea ce priveste contractul de depozit de bani bancar si desi presupune ca cea mai mare parte a bancherilor din băncile catalane care falimentau încercau să fugă sau să-si acopere creditele în maximum de un an, există dovezi documentare că cel putin unii dintre acestia erau pedepsiti aspru, cum este si Francesco Castello, care a fost decapitat chiar în fata băncii sale în anul 1360, asa cum o cerea legea .

În pofida tuturor acestor sanctiuni, se constată că nivelul de lichiditate al băncilor era inferior celui al depozitelor la vedere pe care le primeau, fapt pentru care, eventual, falimentau în masă în secolul XIV în cadrul aceleiasi recesiuni economice si bancare care a întunecat si lumea financiară italiană. Desi există indicii că banca catalană a rezistat mai bine decât cea italiană (teribelele pedepse pentru cazul de fraudă au avut, fără nicio îndoială, efect benefic în ceea ce priveste coeficientii de rezervă, făcându-i mai ridicati), documentele arată că, în final, băncile catalane au sfârsit si ele prin a nu-si respecta în general angajamentele. Astfel, în martie 1397 a trebuit să se promulge o dispozitie specifică, atunci când publicul a început să se plângă că bancherii ridicau clientilor lor tot felul de pretexte, se arătau reticenti în momentul returnării sumelor care li se încredintaseră în custodie, le spuneau “să revină mai târziu”iar, în final, li se plătea doar cu mici monede fractionare de mică valoare si niciodată cu aurul pe care îl depozitaseră initial.

Criza bancară a secolului XIV, în loc să reducă la o intensificare a controlului si a apărării dreptului de proprietate respective ale deponentilor, a generat aparitia unei bănci publice municipale, Taula de Canvi sau Banca de Depozit din Barcelona, care a fost creată cu scopul de a accepta depozite si de a finanta cu acestea cheltuielile municipale si emisia de titluri de datorie publică a orasului Barcelona. Se vede astfel cum Taula de Canvi corespunde modelului traditional de bancă creată de către autoritătile publice pentru a folosi direct beneficiile frauduloase ale activitătii bancare. A.P. USHER a studiat în detalui existenta acestei bănci care, asa cum era de prevăzut, a sfârsit prin sistarea plătilor în februarie 1468, utilizând o parte importantă din rezervele sale în acordarea de împrumuturi chiar Primăriei Barceloneze, si neputând să facă fată cererii de retrageri de fonduri în monedă metalică de către deponentii săi.Începând cu această dată, banca a fost reorganizată si încetul cu încetul a fost dotată cu mai multe privilegii, cum ar fi gestionarea în regim de monopol a tututror depozitelor derivată din embargouri si sechestre judiciare care aveau o permanentă aproape asigurată si care puteau să servească drept colateral în finantarea orasului. De asemenea, trebuiau să fie depuse si imobilizate

în Taula, cu caracter monopolist, resursele provenite din toate depozitele executive, tutelare si testamentare