Nivelurile Sistemelor de Producție

1. PROBLEME GENERALE

Modul de organizare interdependentă ierarhică a unui ansamblu de unităţi economice, simple sau complexe, a cărui organizare internă permite definirea structurilor productive prin interferenţa aspectelor informaţionale si spaţiale reprezintă sistemul de producţie.

In funcţie de mărimea lor, literatura de specialitate identifică patru niveluri de abordare a sistemelor de producţie: nivelul mondial, nivelul naţional, nivelul regional si microsisteme.

Se manifestă o interferenţă a diferitelor tendinţe si fenomene care structurează un anumit spaţiu industrial dat:

- Dezvoltarea companiilor multinaţionale si internaţionalizarea producţiei si a schimburilor.

- Omogenitatea spaţiului economic naţional, garantată de existenţa cadrului juridic care asigură autonomie in raport cu alte naţiuni.

- Existenţa sistemelor de producţie regionale, determinate de trei condiţii:

a) o logistică urbană suficient de structurată in interiorul unei ţări;

b) resurse industriale care asigură specializarea intra si interindustrială;

c) prezenţa formelor de organizare si gestiune locală.

- Unitatea politicilor economice, industriale si monetare care asigură spaţiul decizional controlat de puterile publice.

- Independenţa sistemelor naţionale monetare ale statelor, existenţa

frontierelor de tip politic permitand folosirea unui ansamblu de măsuri de

control, intervenţii si discriminări.

- Imobilitatea relativă a factorilor de producţie in schimburile intre natiuni

comparativ cu mobilitatea in interiorul unei tări, chiar dacă miscările de

capital tind să crească la nivel internaţional.

- Poziţionarea geografică a diferitelor ţări care determină o anumită

superioritate a unor ţări faţă de altele si disingandu-se prin costuri de

transporturi, de tranzacţie sau de informaţie.

2. SISTEMUL DE PRODUCTIE MONDIAL

Criza mondială economică a determinat principalele state dezvoltate din lume să-si reconsidere politicile economice faţă de evoluţia situaţiei economică mondială si să-si coordoneze eforturile pentru remedierea dezechilibrelor si disfunctionalitaţilor care afectează economiile naţionale.

Argumentele care justifică considerarea economiei mondiale ca sistem economic mondial sunt:

1. folosirea de proceduri directe si centralizate pentru reglarea economiei mondiale;

2. considerarea interdependentelor dintre componentele economiei mondiale ( continente, naţiuni, regiuni) ca punct de plecare in anihilarea efectelor cumulative ale dezechilibrelor care ameninţă stabilitatea cresterii economice.

Economia mondială constituie un sistem specific, altul decat o simplă

insumare a subansamblelor componente sau un simplu rezultat al interacţiunilor intre acestea.

Formarea sistemului de productie este legată de procesul de integrare crescandă , considerat ca fenomen ireversibil. Reprezentarea economiei mondiale ca rezultat al integrării sistemelor de producţie naţionale presupune o contradicţie organică intre două alternative:

- unificarea ca tentintă si integrare globală;

- eterogenitatea si fracţionarea in economii naţionale.

Acest mod de a concepe alternativ economia mondială constituie de fapt

nucleul teoriei economiei mondiale, o oscilatie permanentă intre cele două alternative care nu poate fi transat radical si definitiv.

Teoria internaţionalizării capitalului, pe baza accentului pus pe mobilitatea internaţională a factorilor legaţi de mondializarea structurilor si strategiilor intreprinderilor, abordează problema procesului de acumulare a capitalului pe scara mondială, care destabilizează si destructurează acumularea la nivel naţional, pentru ca firmele nu mai au autonomie suficientă pentru a garanta coerenta sistemelor productive nationale. Procesul de dezvoltare a companiilor transnationale a determinat ca structurile de productie si procedurile de reglare la nivel national să-si piardă coerenta si eficacitatea. Tendinţa contemporană a procesului de acumulare a determinat un cuplu din ce in ce mai strans intre formele intensive si extensive ale regimului de acumulare a capitalului si a fost urmată de internationalizarea capitalului productiv. Internaţionalizarea antrenează o diferenţiere a nivelurilor de crestere sectorială. Investirea de capitaluri in sectorul cu bunuri cu dublă destinaţie est mult mai eficientă decat in sectorul de bunuri cu destinatie unică, deoarece ratele de profit in acest sector sunt mai scăzute decat cele in sectorul cu bunuri mixte.