Noua Ecomomie în România și Tendințele Sale

INTRODUCERE

Denumirea de „Noua Economie” a fost dată pentru prima oară de publicaţia

Business Week în 1996 în contextul unei realităţi complexe manifestate de câţiva ani deja în economiile cele mai avansate. Deşi până în prezent nu s-a adoptat nici o definiţie precisă, odată cu efervescenţa literaturii care a urmat, a devenit acceptat pe scară largă faptul că Noua Economie se referă la produse permanent îmbunătăţite, oferite creării şi transmiterii de cunoştiinţe, ca şi unui management creativ al proprietăţii intelectuale, cu intangibilele văzute ca bunuri economice, deşi cu anumite caracteristici distinctive. Rolul statului se ajustează, iar acesta este o adevarată provocare, deşi procesul este mai puţin studiat de literatura de specialitate decât alte mai profundă şi avansată( drept Economie Bazată pe Cunoaştere), definiţie elaborată caracteristici ale Noii Economii.

În discutarea aspectelor legate de emergenţa Noii Economii în România am adoptat definiţia acesteia în înţelegerea sa cea de Bancă Mondială şi Academia Română în „Position Paper” prezentat la conferinţa Băncii Mondiale de la Paris, februarie 2002. Lucrarea menţionată defineşte Noua Economie prin câteva elemente esenţiale: producerea de cunoaştere prin inovare continuă, diseminarea cunoaşterii către cercetare, apariţia de pieţe internaţionalizate, dinamice.

Această definiţie corespunde tipului de societate către care tind numeroase ţări, sărace sau bogate. Totuşi, în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, ţările pot alege diferite traiectorii şi modalităţi de implementare a Noii Economii. În cazul României, are loc un proces de dublă tranziţie, ceea ce este în acelaşi timp o provocare şi o oportunitate. Deşi de o complexitate crescută, acest proces facilitează realocarea resurselor într-o singură etapă. La nivelul UE,nivelul actual atins în implementarea Noii Economii corespunde unei etape de mutare a accentului de la acordarea de granturi la scheme sofisticate de finanţare, de la împărţirea profitului la împărţirea riscurilor, deciziilor şi beneficiilor în cadrul relaţiilor industriale şi de la stimulente acordate pentru transferul de tehnologie a informaţiei la managementul content-ului.

UE a stabilit trei obiective prioritare pentru această etapă, respectiv dezvoltarea interfeţei dintre industrie si mediul academic, formarea de clustere şi reţele şi crearea de companii high-tech.

În contextul procesului de aderare la UE şi în vederea convergenţei, ne concentrăm asupra strategiilor şi instituţiilor promovate de UE, în paralel cu evidenţierea efectului de transplant şi a măsurilor de ajustare specifice necesare pentru a atinge evoluţii apropiate în România. Un obiectiv final asumat cum ar fi reducerea şi apoi eliminarea decalajelor curente necesită o gândire strategică manifestată în procesul de formulare de decizii politice.

În România, infrastructura tehnologică se ajustează rapid şi strategiile de implementare promovate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei sunt coerente şi demonstrează existenţa unei imagini de ansamblu şi coordonare. Deşi România are până în prezent un nivel mai acceptabil de dotare cu TI şi de e-pregătire decat alte ţări central şi est-europene, dispune de un potenţial real în acest domeniu.

Pe de altă parte, dată fiind existenţa unor date statistice referitoare la procesul inovativ, a acestuia în România este în prezent uşor de realizat. Aparent de o dimensiune impresionantă, inovarea în România este într-o mai mare măsură expresia procesului de recuperare tehnologică sau a modificărilor de natură organizatorică şi este foarte probabil ca aceasta urmăreşte şi în prezent canalele investiţionale subvenţionate de stat, nefiind înca orientată spre piaţă. România are una dintre cele mai reduse ponderi ale resurselor alocate cercetării din regiune şi, în ciuda declaraţiilor politice, ponderea acestor cheltuieli în PIB a rămas foarte scăzută.

Un exerciţiu de calculare a Innovation Scoreboard pentru România, deşi suferă de lipsuri importante şi ascunde probleme calitative semnificative, arată că principalul punct forte al României rezidă în forţa de muncă educată, în timp ce principalul dezavantaj al său este lipsa unor scheme eficiente de finanţare. În acest context se impun după părerea noastră politici care ar transforma resursa în avantaj comparativ: încurajarea creării de firme în sectoarele high-tech, stimulente oferite calificării profesionale si implementarea unor scheme de finanţare flexibile şi eficiente.