O performanță a modelului - Uniunea Economică și Monetară

Uniunea Economica si Monetara

Actiunea statelor membre si a Comunitatii cuprinde instaurarea unei politici economice fondata pe ingustarea coordonarii politicilor economice ale statelor membre, pe piata interna si pe definirea de obiective comune, in respectarea principiului unei economii de piata deschisa si in libera concurenta.

Aceste actiuni includ si fixarea irevocabila a taxelor de schimb conducand la instaurarea unei monede unice ECU, ca si definirea si conducerea unei politici monetare si de schimb unice al carei obiectiv principal este de a asigura stabilitatea preturilor si de a sustine politicile generale in comunitate.

Aceasta actiune a statelor membre si a CE implica respectarea principiilor directoare urmatoare: preturi stabile; finantele publice si conditiile monetare sanatoase, balanta de plati stabila.

Primele unificări monetare au avut loc in contextul unificării politice şi in condiţiile in care moneda avea valoare intrinsecă (moneda marfă), atunci cand funcţiona sistemul monetar metalist iar in acele momente in care nu exista emisiune de monedă fără acoperire şi nu exista creaţie monetară a băncilor comerciale.

Raţiunea reprezentată de unificarea monetară se baza pe intărirea politică şi economică a entităţii respective sau pe asigurarea convertibilităţii intre monede pentru a putea derula comerţ exterior. Dacă astăzi determinanţii sunt doar puţin diferiţi, condiţiile de realizare sunt fundamental diferite, ceea ce complică procesul de unificare monetară.

Condiţia de bază pentru crearea şi funcţionarea unei forme integrative de tipul uniunii economice şi monetare o constituie existenţa unei pieţe comune a bunurilor şi serviciilor, deşi in cazul Uniunii Europene, Uniunea economică şi monetară este mai degrabă asociată cu piaţa internă unică.

Stadiul de Uniune economică şi monetară, care presupune, aşa cum am arătat anterior, eliminarea

cursului de schimb şi aplicarea unei politici monetare comune conduce la diminuarea unor costuri şi riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să impiedice interpenetrarea pieţelor de capital, să genereze distorsiuni in funcţionarea pieţei agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piaţă comună in domeniu.

Uniunea economică reprezintă o piaţă comună cu un anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale in scopul eliminării discriminării datorate acestor politici.

Uniune economică completă implică unificarea politicilor monetare, fiscale şi sociale precum şi instituirea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

In această secvenţializare putem introduce stadiul de uniune monetară care se situează ca etapă distinctă intre uniunea economică şi uniunea economică completă.

Uniune Economică şi Monetară astfel ”o zonă formată din două sau mai multe ţări în care este realizată libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, odată cu implementarea metodelor de integrare pozitivă, coordonarea politicilor economice şi utilizarea unei singure monede.”

Un prim concept defineşte uniunea economică drept o piaţă internă finalizată, incluzand toată integrarea pozitivă necesară pentru funcţionarea acestei pieţe interne. O astfel de uniune nu necesită o uniune monetară; pentru a funcţiona adecvat este nevoie însă de stabilitatea ratei de schimb.

Practica a arătat că SME, creat tocmai pentru a furniza această stabilitate, a cunoscut dificultăţi datorate eliminării controlului mişcărilor de capital. Această situaţie are in final două ieşiri posibile: in condiţiile in care nu se poate pune problema reintroducerii controalelor, fie se revine la rate de schimb flexibile, fie se trece la o formă de uniune monetară. Ideea este că uniunea economică ar putea exista fără uniune monetară, dar numai in condiţiile unei coordonări foarte bune a politicilor macroeconomice, pentru

garantarea stabilităţii ratei de schimb.

Un al doilea concept se concentrează asupra stabilizării macroeconomice, aspect ce presupune existenţa in mare măsură a integrării pieţelor. O uniune economică pusă in slujba unei uniuni monetare ar trebui să indeplinească două cerinţe:

-să existe capacitatea adecvată de ajustare a economiei uniunii,

-să existe o bună coordonare a politicilor fiscale, astfel încât stabilitatea preţurilor să nu fie pusă în pericol.

Cele două cerinţe se regăsesc de fapt in teoria Zonelor Monetare Optime (ZMO) şi sunt necesare pentru a păstra costurile uniunii monetare cat mai scăzute.

Al treilea concept este mai ambiţios şi are conotaţii „federale”, raţionamentul in favoarea uniunii economice imbinand atat argumente economice cat şi politice. Un exemplu ar putea fi unificarea germană din 1990, catalogată ca uniune politică a reprezentat de fapt o combinaţie de UEM cu uniune socială şi uniune fiscală. Pentru impiedicarea migraţiei şi pentru compensarea ajustării dure şi bruşte care ar fi putut rezulta in urma expunerii la concurenţa vest germană, datorată ratei de schimb ridicate pentru marca est-germană.

Uniunea economică şi monetară implică coordonarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi unificarea pieţelor naţionale ale acestora, asigurandu-se astfel nu numai libera circulaţie a mărfurilor ci şi a serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă şi mai ales convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor statelor membre şi ulterior punerea in circulaţie a unei monede unice.

Uniune monetară are următoarea clasificare a regimurilor de curs de schimb, care reprezintă forme ale integrării monetare:

1. Participarea la angajamente bilaterale sau multilaterale care stabilesc cursuri de schimb fixe dar ajustabile intre monedele ţărilor membre; (este important nivelul marjei).Formă de integrare incompletă;

2. Utilizarea unei monede a unei alte ţări, adică inlocuirea monedei proprii cu o monedă străină ca măsură unilaterală (proces denumit ”dolarizare”);