Parlamentul European

CAP I. UNIUNEA EUROPEANA SI INSTITUTIILE SALE

1.1.Scurt istoric si obiectivele principale ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda).

După cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre.

În prezent (februarie 2007), trei state au statutul de stat candidat: Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:

- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

- să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);

- să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţionala dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);

- să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);

- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare.

1.2.Institutiile Uniunii Europene

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilităţile Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. In primii douazeci de ani de viaţă ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea, iar Curtea Europeană de Justiţie dădea interpretarea legală necesară.

În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituţie ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct şi care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiţii a devenit o sursă majoră de finanţare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic şi Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor şi cooperării dintre partenerii economici şi sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni şi a păstra specificitatea şi diversitatea acestora. Nu poate exista, aşadar, o Europă unită fără respectarea părţilor componente ale întregului.

Profesorul Jacques Le Rider are dreptate să afirme: “Definiţiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiţii antieuropene, căci dacă Europa ţine de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive şi de netrecut. A transforma graniţele Europei în linii de demarcaţie, ţinând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic şi chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute şi false pe deasupra”.

În prezent funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi.