Piața românescă de asigurări - prezent și perspective

1. Istoria Națională a Asigurărilor

1.1 Evoluția asigurărilor în România până la Primul Război Mondial

Prima formă de asigurare cunoscută în România este cea a animalelor (denumită „hopșa”), care avea drept scop întrajutorarea cetățenilor din aceeași comună în cazul accidentării și sacrificării din necesitate a animalelor. În aceste cazuri, carnea era împărțită între toți locuitorii comunei, fiecare plătind o sumă pentru partea care-i revenea, acoperind astfel în totalitate sau parțial dauna suferită de proprietarul prejudiciat.

Primele organizații care au avut caracter de mutualitate și întrajutorare au luat ființă în Transilvania, o dată cu apariția breslelor de meseriași. Membrii breslelor meșteșugărești contribuiau, prin achitarea unei cotizații, la constituirea de fonduri utilizate pentru a se plăti ajutoare de înmormântare și alte ajutoare pentru văduve și copiii decedaților.

În aceeași perioadă întâlnim și asociații pentru stingerea incendiilor. În anul 1744, la Brașov, a fost organizată Casa de incendiu prin fuzionarea mai mutor asociații de acest gen.

Trebuie menționată și inițiativa magistraturii orașului Sibiu de a înființa, în anul 1823, o instituție de asigurare contra incendiilor. Statutul aceste instituții a fost definitivat în anul 1848. Dezvoltarea societații civile și complexitatea tot mai mare a activitaților economice desfășurate au determinat, pe de o parte, acumularea de avere, dar, pe de alta parte, și creșterea pericolelor la cere erau supuse viața și avuția fiecărui individ. De aceea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, asistam și în România la dezvoltarea fără precedent a mecanismului asigurării.

Cu timpul, se conturează asigurările pe baze necomerciale (care cuprind asigurările sociale și diferite asociații mutuale private), concomitent dezvoltându-se și asigurările pe baze comerciale (prin care se urmarește obținerea de profit).

Intensificarea relațiilor comerciale ale Principatelor Române cu Occidentul nu era posibilă fără introducerea unor instituții și întreprinderi economice auxiliare, strict necesare pentru o dezvoltare normală a vieții economice, printre care se numărau, în primul rând, societățile de asigurări.

Prima societate propriu-zisă de asigurare din România – denumită Institutul General de Pensii – a fost înființată pe 24 iulie 1844 în Brașov, de către Asociația Meseriașilor.

De la începutul celei de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea se constată existența în Principatele Române a unor instituții ce practicau asigurările în același mod și pe aceleași baze ca și în țările Europei Occidentale.

Aceste instituții de asigurări puteau fi împărțite în trei categorii:

• Societăți mutuale de asigurări;

• Societăți anonime românesti de asigurări;

• Agenții ale societăților străine de asigurări.

Societățile mutuale de asigurări au fost: ”Societatea pentru facilitarea înmormântărilor ”, fondată în anul 1852 și ”Casa de ajutor mutual a muncitorilor tipografi”,înființată în anul 1860.

Primele societăți anonime românești de asigurare au apărut în porturile dunărene și și au fost înfiițate de către comercianții de cereale în vederea asigurării magaziilor cu cereale existente în porturi și transportul acestora de la Tutnu Severin până la Brăila sau Galați.

După anul 1850, au apărut agenții ale societăților străine, care și-au stabilit sediul la București și au deschis sucursale în toate centrele economice ale țării. După anul 1859, acești agenți trebuiau să împlinească, pentru aputea funcționa, următoarele condiții:

• Să obțină autorizație, acordată prin decret regal;

• Să depună o garanție ipotecară legalizată sau o garanție a unei bănci recunoscute, care să reprezinte 20%din primele încasate;

• Să depună la fiecare trei luni la Ministerul de Interne și la Ministerul Agriculturii un raport asupra activității lor;

• Să plătescă o contribuție pentru întreținerea corpului de pompieri din București;

• Să țină registrele legale, care erau controlate de delegați ai ministerelor mai sus menționate.

Perioada celei de-a doua jumătați a secolului al XIX-lea, până la începutul Primului Război Mondial, a fost epoca de proliferare a sociatății autohtone de asigurări pe teritoriul țării noastre. Dintre cele mai reprezentative, enumerăm: Transilvania (1866), Dacia (1871), România (1873), Naționala (1882), Generala (1887), Agricola (1906), Unirea (1908).

În perioada în care apărea prima societate românescă de asigurări, în Principatele Române nu exista tradiție în materie de asigurări, reprezentanții companiilor străine în țara noastră având calitatea de simpli agenți de asigurare. Nu este de mirare deci că singura societate de asigurare cu capital integral românesc a angajat inițial personal străin.

După numai un an de funcționare, societatea Dacia obținea un randament al capitalului investit de 20% și semnase contracte de reasigurare cu șase companii internaționale de renume în domeniu.

Seccesele obținute de Dacia su stimulat inițiativa românescă și, în anul 1873, a luat ființă cea de-a doua societate românescă de asigurări România, cu capital de două milioane de lei.

Datorită climatului favorabil dezvoltării întreprinderilor de asigurări în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, au aparut mai multe societăți de asigurări, al căror capital era să fie român, fie, în cea mai mare pare,străin. România era țara unor mari proprietăți , care, pentru a-și putea exploata terenurile, aveau nevoie de credite. Însă instituțiile de credite nu le acordau sumele necesare decât în schimbul unor garanții reale, dintre care sigurarea recoltei contra riscului de grindină era una dintre cele mai importante.

Existau, de asemenea, întreprinderi comerciale și industriale care, fiind la început și având în față un viitor încet, nu puteau obține credite fără garanții reale contra riscului de incendiu.

În general, cu excepția asigurărilor de transport și a asigurărilor contra grindinei, care s-au soldat cu dificite, celelalte ramuri au produs, în anul 1902, beneficii variind între 7% și 16% din capitalul social. Aceste venituri erau destul de importante, având în vedere criza agricolă pe care o traversa țara noastră la începutul secolului XX.